E unul din ultimele sale filme. Şi a făcut multe, nene, să tot fie 106. E prolific chiar şi după dispariţie (s-a întâmplat anul trecut, în august), având două titluri în post-producţie. Trivia stuff: aţi auzit de Marcello Mazzarella? M-aş mira, deşi a avut ocazia să auziţi de el jucând un personaj ilustru: Marcel Proust. Nu s-a întâmplat, pentru că exerciţiul cinelivresc, neîndoielnic valoros, a fost accesibil mai degrabă cunoscătorilor decât publicului larg.
În caz că nu aţi sesizat deja, vorbesc de Raúl Ruiz, cineast chilian stabilit în Franţa pe care unii îl consideră egalul lui Godard în materie de subversivitate şi cinema de avangardă. N-am să cad în capcana de a vorbi despre filmele sale cele mai cunoscute sau snobate (Mistérios de Lisboa, de ex.), ci despre unul mai puţin cunoscut, pierdut oarecum în desişul prodigios al operei sale.
Ballet aquatique, căci la acesta mă refer, e un documentar pregătit pentru expoziţia Beaubourg: la dernière major! organizată la Centre Pompidou de Serge Bozon şi Pascale Bodet, în 2010 (un fel de omagiu excentric adus istoriei cinematografiei franceze). Are alonja şi alura unei glume, triste totuşi, pornită de la obsesia regizorului pentru peştii-fantomă (un concept extrem de personal, după cum se va vedea). O glumă un pic patafizică ce vorbeşte, în esenţă, despre moarte.
Aici, Ruiz s-a autodistribuit (alături de actorul său fetiş, Melvil Poupaud, pe care l-a crescut încă de la 7 ani, când l-a debutat în La ville des pirates) în rolul unui profesor ce derulează un microexperiment rugând mai multe persoane să numere peştii dintr-un acvariu. Unii văd cinci, alţii, şase, dar mereu rezultatul e diferit poate şi fiindcă - ipoteză de lucru - peştii sunt într-o continuă mişcare. Concluzia, o acrobaţie speculativă cu aer funambulesc, e că al şaselea peşte, care poate e, poate nu, nu se ştie exact, e peştele-fantomă ce rătăceşte din acvariu în acvariu.
Spirit ludic şi autoironic, Ruiz se compară, crepuscular, cu acest peşte capricios care câteodată refuză să se mai întoarcă, fie din frondă ontică, fie din resemnare. Şi mai adăugă că, deşi nu se mai filmase înainte, a descoperit, o dată cu acest joc, că are un cap ca de peşte.
Aici, Ruiz s-a autodistribuit (alături de actorul său fetiş, Melvil Poupaud, pe care l-a crescut încă de la 7 ani, când l-a debutat în La ville des pirates) în rolul unui profesor ce derulează un microexperiment rugând mai multe persoane să numere peştii dintr-un acvariu. Unii văd cinci, alţii, şase, dar mereu rezultatul e diferit poate şi fiindcă - ipoteză de lucru - peştii sunt într-o continuă mişcare. Concluzia, o acrobaţie speculativă cu aer funambulesc, e că al şaselea peşte, care poate e, poate nu, nu se ştie exact, e peştele-fantomă ce rătăceşte din acvariu în acvariu.
Spirit ludic şi autoironic, Ruiz se compară, crepuscular, cu acest peşte capricios care câteodată refuză să se mai întoarcă, fie din frondă ontică, fie din resemnare. Şi mai adăugă că, deşi nu se mai filmase înainte, a descoperit, o dată cu acest joc, că are un cap ca de peşte.
Ballet aquatique e un film scurt (aproape o oră), foarte frumos şi foarte poetic, ce mi-a adus aminte de peştele negru al lui Cortazar din Rayuela şi de o altă istorisire cu peşti, e drept, ceva mai prostuţi, amintită în aceeaşi carte:
„Cine ştie - zise Maga -, mie mi se pare că peştii nu mai vor să iasă din acvariu, aproape niciodată nu ating sticla cu botul. Gregorovius se gândi că pe undeva Chestov vorbise de acvarii cu un perete mobil care la un moment dat se putea scoate fără ca peştele obişnuit cu vechiul spaţiu să se hotărască vreodată să treacă dincolo. Ajungeau până la un punct în apă, se întorceau şi o luau înapoi, fără să ştie că nu mai era nici un obstacol, că era de-ajuns să continue drept înainte... ”