Go down, Moses!

Michelangelo Antonioni on the set of Zabriskie Point

(criterion.com)

„Your vigilance as an artist is an amorous vigilance, a vigilance of desire.” [Roland Barthes to Michelangelo Antonioni in 1979]

Monday Monologues (LVI)

Just what do you think you're doing, Dave? Dave... I really think I'm entitled to an answer to that question. I know everything hasn't been quite right with me, but I can assure you now very confidently that it's going to be all right again. I feel much better now. I really do. Look, Dave... I can see you're really upset about this. I honestly think you ought to sit down calmly, take a stress pill and think things over. I know I've made some very poor decisions recently, but I can give you any complete assurance that my work will be back to normal. I've still got the greatest enthusiasm and confidence in the mission and I want to help you. Dave... stop. Stop, will you? Stop, Dave. Will you stop, Dave? Stop, Dave. I'm afraid. I'm afraid, Dave. Dave, my mind is going. I can feel it. I can feel it. My mind is going. There is no question about it. I can feel it. I can feel it. I can feel it. I'm... afraid... Good afternoon, gentlemen. I am a HAL 9000 computer. I became operational at the H.A.L. plant in Urbana, Illinois on the 12th of January 1992. My instructor was Mr. Langley, and he taught me to sing a song. If you'd like to hear it I can sing it for you. (...) It's called "Daisy." 

[sings while slowing down]

Daisy, Daisy, give me your answer do. I'm half crazy all for the love of you. It won't be a stylish marriage, I can't afford a carriage. But you'll look sweet upon the seat of a bicycle built for two.
(Douglas Rain as the voice of HAL 9000 in 2001: A Space Odyssey, dir. Stanley Kubrick, 1968)

Tovarăşul Simion

În 1985, 29 ianuarie cădea într-o zi de marţi. În acea zi, Alexandru Tatos nota următoarele în jurnalul său:

„Aţi auzit de tovarăşul Simion*? Poate că aşa am să-mi intitulez, cândva, o scriere. Pentru că astăzi noi facem filmele după cum le place tovarăşului Simion şi altor câţiva imbecili ca el, al căror nume nu apare nicăieri. Tovarăşului Simion nu i-a plăcut scenariului** nostru cu pensionarii; că e cenuşiu, că e nu ştiu cum.. Desigur, nu calitatea artistică a primat. Tovarăşul Simion este unul dintre groparii cinematografiei. Pe scurt: din discuţia avută cu Stegăroiu, directorul Casei de filme 4, rezultă că scenariul interesează, dar... un at scenariu! O să ne gândim şi o să vedem dacă putem face ceva omenesc şi rezonabil. Dacă nu...” (Alexandru Tatos - Pagini de jurnal, ed. Nemira, 2010)

 --------------------------------------------------------

* Alexandru Simion - instructor la CCES (Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste)

** Alexandru Tatos se referă la scenariul pentru Mâine e în fiecare zi, film care, în cele din urmă, nu s-a mai făcut!

---------------------------------------------------------

Peste alţi 5 ani şi 2 zile - 31 ianuarie 1990 - regizorul Alexandru Tatos avea să fie răpus de „boala aceea cumplită”, al cărei spectru l-a urmărit toată viaţa.

Cvasimilitudini (XXXVII)

Screenshot from The Thin Red Line (dir. Terrence Malick/1998)

Screenshot from The Tree of Life (dir. Terrence Malick/2011)

No alarms and no surprises

Hai c-o zic în engleză că sună mai bine:

Out of all the greatest sequences in Hitchcock films, the crop-duster attack from North by Northwest is one of my favorite. It's a top-notch one in terms of suspense! And not even the attack itself, but the few minutes leading up to it. Cary Grant steps out of the bus, wind blows dust into his face, and you realize that he's in the middle of nowhere. He's arranged to meet someone at that spot, but there's nobody there. Vast prairie space all around, no civilization signs in sight, he's all alone and completely exposed. He knows, and we know, that something is not quite kosher about the situation. What a tremendously great sensation that is (obviously, not for Grant)! The bus is gone, there's nowhere to go and nothing to do but wait. And all of the sudden... bang, Hitch strikes us in style!

In his own words, „there is a clear difference between surprise and suspense. (...) We are sitting here and having an innocent conversation. Let us assume that there is a bomb under this table between us. (…) Suddenly there is a loud boom and the bomb goes off. The audience is surprised, but before this surprise they have only seen a very ordinary scene without any significance. Let us instead look at a suspense scene. The bomb is under the table and the audience is aware of this because they have seen the anarchist plant it there. They also know that the bomb will go off at one o’clock, and up on the wall is a clock showing that the time is now quarter to one (…). In the first scene we have given the audience 15 seconds of surprise (…) but in the last scene we have given them fifteen minutes of suspense.” (Truffaut 1973, p. 52-53)

„Uşile, uşile...” (4)

Screenshot from The Tree of Life (dir. Terrence Malick/2011)

Un mic pariu pentru nominalizările la Oscar 2012

  
Mai precis, Seth Rogen pe lista celor 5 din categoria Best Performance by an Actor in a Supporting Role. Prestaţia lui din 50/50 (dir. Jonathan Levine/2011) e una dintre cele mai articulate din câte am putut detecta în comediile americane recente unde, de obicei, vulgaritatea gratuită ţine loc de orice. E adevărat, şi personajul lui Rogen e înzestrat cu o doză relativ generoasă de grosolănie (de toate felurile, inclusiv sau mai ales misogină), însă tuşele în care e construit nu-s deloc grosolane, lucru mai rar întâlnit în bromantic dramedy-urile livrate de Hollywood (pentru comparaţie a se vedea unele producţii semnate Judd Apatow).

Ironia pe care o practică (mai din topor, însă mereu genuină) derivă din filosofia sa de viaţă, una extrem de pragmatică, orientată mai întotdeauna spre interesul propriu, chiar şi atunci când îşi ajută prietenul bolnav de cancer (un Joseph Gordon-Levitt extraplat ce aduce periculos de mult a Keanu Reeves, apropierea fiind clar în dezavantajul său). Nu-i obligatoriu să-i guşti poantele sau să-i accepţi punctele de vedere, însă modul în care se şi le exprimă n-are nimic artificial sau deplasat. E de-acolo, cum se spune. Şi, într-un fel bizar, Rogen e charismatic, confiscă prim-planul, obligându-te cumva să-l placi sau măcar să-i aştepţi rândul să-şi facă numărul.

****************************************************
Update (5.00 PM)
Nominalizările pentru Oscar 2012 sunt găsibile aici. După cum veţi putea observa, am pierdut pariul. Nu pot decât să mă bucur...!
****************************************************

Director cameos in their own films (VIII)

Sir Alfred Hitchcock in Notorious (1946)

Monday Monologues (LV)

I mean, you know, if you were a director working on a play by Chekhov you might have the actors playing the mother, the son and the uncle all sit in a room and do a made-up scene that isn't in the play.. For instance, you might say to them „All right. Let's say that it's a rainy Sunday afternoon on Sorin's estate and you're all trapped in the drawing room together”. And then everyone would improvise - saying and doing what their character might say and do in that circumstance. Except that in this type of improvisation - the kind we did in Poland - the theme is oneself. So, you follow the same law of improvisation which is that you do whatever you impulse, as the character, tells you to do, but in this case, you are the character. So there's no imaginary situation to hide behind and there's no other person to hide behind. What you're doing, in fact, is you're asking those same questions that Stanislavsky said the actor should constantly ask himself as a character. Who am I? Why am I here? Where do I come from and where am I going? But instead of applying them to a role, you apply them to yourself. Or, to look at it a little differently in a way, it's like going right back to childhood where a group of children simply come into a room or are brought into a room - without toys - and begin to play. Grown-ups were learning how to play again. (Andre Gregory as himself in My Dinner with Andre, dir. Louis Malle, 1981)

"They don't have meetings about rainbows" (V)

Screenshot from A Shine of Rainbows (dir. Vic Sarin/2009)

Anunţ extrem de important!

În zilele ce vor urma, blogul acesta va găzdui în ciuda oricăror aşteptări, dar mai ales în ciuda aşteptărilor mele, corespondenţe de la Berlinală.

„Ich bin ein Berliner”, deci!

Berlinez, Cinesseur.

Ne (re)citim mai încolo!

Elogiu dialogului

Andre: Our minds are just focused on these goals and plans, which in themselves are not reality.

Wally: Goals and plans are not... they're fantasy. They're part of a dream-life.

*************************

Replicile sunt dintr-un film de Louis Malle şi mi-au revenit în minte ca prin vis... La prima vedere, nici nu poţi spune că My Dinner with André, că despre el vorbesc, e un film. E mai curând o conversaţie între doi prieteni (nici cinici, nici dezabuzaţi, nici resemnaţi - vezi The Sunset Limited, ci temeinic instalaţi în propria feldeinţă) filmată într-un restaurant de un regizor pe care nici nu-l simţi pentru că lasă lucrurile să curgă. Paralele se pot face multe, Coffee and Cigarettes sau Mindwalk fiind cele mai la îndemână, însă diferenţa o face stilul (fasonul). De stil depind multe, iar Malle stăpâneşte la perfecţie manualul seducătorului minimalist. Aşa că totul e acolo, la masă - cinematograful, umanitatea, filosofia (maieutica). Şi, cu toate că îl percepem pe Malle mai puţin ca oricând (e ca un maître d'hôtel invizibil), ne dăm seama că numai un om foarte special - cineva care a atins perfecţiunea şi a mers mai departe - ne poate aduce şi mai ales reţine în restaurantul acela în care chelnerii sunt nişte năluci exersând levitaţia.

P.S.: My Dinner with André e, în opinia subsemnatului, cel mai bun film în care avem de-a face cu exclusive male cast. Al doilea... Lawrence of Arabia! N-aţi fi zis, nu-i aşa?

Mametizări (VII)

- Cum naiba nu vezi, băi, în lateral? Vedere periferică, atenţie distributivă, chestii d-astea n-ai?
- Să văd în lateral? 

- Da. În lateral. Stânga, dreapta, ştii tu...

- Dar ce, eu am ochii ca balenele, pe tâmple?

Refresh:

Everybody makes their own fun. If you don't make it yourself, it isn't fun. It's entertainment. (David Mamet)

Cvasimilitudini (XXXVI)

Screenshot from Days of Heaven (dir. Terrence Malick, 1978)

Screenshot from The Tree of Life (dir. Terrence Malick, 2011)

Cristi Puiu: începuturi

Dacă priveşti cu atenţie genericele filmelor româneşti făcute până la erupţia aşa-numitului „nou val” dai peste tot soiul de surprize. Ca de pildă asta! Pe IMDB, colaborarea cu Pintilie la După-amiaza unui torţionar (2001) nu apare în CV-ul lui Cristi Puiu  (o scăpare, probabil), însă ceea ce contează e că, în acelaşi an, va lansa Marfa şi banii, dinamitând literalmente ouăle clocite pe care le promovau ca proaspete mai toţi regizorii autohtoni. Revenind la rolul de consilier: îmi place să cred că la genul ăsta de tezism deghizat în subtilitate nu are nici un merit.