Când vine vorba de cea mai proastă combinaţie între două lucruri bune, jazz-rock-ul, fusion-ul, dacă vreţi, e invariabil primul exemplu ce-mi vin în minte. Pe locul al doilea, la ceva distanţă, e mousse-ul de avocado şi banane. În materie de filme, hehehe, dragii moşului, e lung pomelnicul, dar acum mă voi opri asupra celui mai recent item intrat pe listă: Hyena (dir. Gerard Johnson/UK/2014). Filmul ăsta, un fel de light slasher deghizat în thriller hard, e tot ce putea ieşi mai prost din amestecul de visceralitate de tip Refn şi violenţa rococo, operetistică, de tip Ritchie.
Problema pe care Johnson (aflat la al doilea lungmetraj, primul - Tony - din 2009, fiind mai asumat fără pretenţii) pare c-o ignoră e că şi Refn, şi Ritchie au împrumutat la rândul lor: primul de la Kubrick, celălalt de la Tarantino (care, guess what?, e fix monarhul fără sceptru al împrumuturilor din surse deopotrivă celebre şi obscure). Dacă lor le-a ieşit calimera nu înseamnă că trebuie să le iasă tuturor, oricât de asiduu le-ar fi mimetismul. Johnson e printre cei care nu cred că realitatea asta (demonstrabilă statistic) i se aplică. El crede că are cu ce! N-are, sărăcuţul, n-are de unde, aşa că la intervale de timp bine alese, plusează fie cu durităţi (de limbaj sau fizice), fie cu false twist-uri care să despotmolească atelajul epic la care trag (la temă) cuminte toate stereotipurile posibile despre poliţişti corupţi şi interlopi sceleraţi. În situaţia de faţă un grup de patru şmecheri din poliţia londoneză, conduşi de un tartor (Michael Ferdinando, vărul regizorului) pe ale cărui mişculaţii şi tribulaţii se şi pune accent, respectiv doi traficanţi albanezi de droguri şi carne vie (+ nişte acoliţi caricaturali). Toţi, scum of the Earth Magna Cum Laudae.
Şi fiindcă Johnson nu depăşeşte nivelul unui imitator limitat, e un l-imitator, dacă doriţi, tot ce se vede aici s-a mai văzut prin alte părţi, însă în versiuni mai reuşite (The Kill List, ca să rămânem în perimetrul britanic indie). A miza aproape hollywoodian pe exploatarea reflexelor pavloviene ale spectatorului, adică doar pe shock factor şi pe soluţii (pre)vizbile de la o mie de kilometri denotă strict aptitudini de copist şi nimic mai mult. Ca spectator nu-ţi trebuie prea multă intuiţie pentru a-ţi da seama că ţeasta unui contabil aflat în slujba duetului de infractori va ajunge, la un moment dat, exact în terariul în care-şi face veacul un piton, căci insistenţa cu care e filmat strict într-acolo bate.
După cum nu trebuie să fii nici cine ştie ce observator acribios pentru a decripta racordurile narative, fiindcă-s vizibile de pe Uranus! Sigur, te poţi întreba de ce dracu' şeful Diviziei Anticorupţie se duce singur să-şi recupereze laptopul, sustras chiar din biroul său de căpetenia muschetarilor corupţi, când e clar că ăla îi va veni de hac, e şi mai smardoi, e şi disperat. Era ceva compromiţător pe acel laptop (pornoşaguri cu animale sau copii, alte nenorociri de care nu trebuia să afle nimeni?) astfel încât posesorul să nu cheme cavaleria pentru că logic aşa ar fi trebuit să procedeze (avea toate motivele din lume s-o facă)!? Nu ştim şi nici nu vom afla! Astea-s detalii de care regizorul nu se împiedică. Important e că tipul se duce... Înarmat cu un telescop electric. Wtf? Sau ca să ce? Celălalt are pistol.
Însă nu se poate vorbi despre Hyena fără a face abstracţie de modul în care Johnson înţelege să închidă odiseea tartorului încolţit din toate părţile. Sunt multe de spus pe tema ambiguităţii în cinema. Ne-am putea gândi, de pildă, la stop-cadrul cu chipul lui Antoine Doinel din finalul Les quatre cents coups. E o imagine care lasă privitorului libertatea de a-şi imagina orice. Nu-l obligă sau condiţionează. Îl invită să meargă mai departe cu gândul (nu contează că Truffaut va reveni asupra personajului, oricum sequel-urile nu s-au mai ridicat la nivelul originalului). Scorsese omagiază acest final deschis (deşi aş putea spune pe şleau că „fură”) în Goodfellas, în timp ce Nolan îi imprimă noi valori cinetice în Inception.
Cea mai importantă treabă/misiune a unui thriller făcut ca lumea e să-şi pună protagoniştii în situaţii imposibile, în faţa unor alegeri morale sau de altă natură aparent fără ieşire tocmai pentru a-i scoate apoi de-acolo, previzibil, surprinzător, mai mult sau mai puţin credibil în raport cu aşteptările publicului. Ori halul în care Johnson gestionează această ultimă parte şi mai ales ultimele minute, după ce pe prima o scoate târâş-grăpiş la capăt, este de neiertat. Atâta autosuficienţă, aroganţă şi îngăduinţă de sine rar am mai văzut într-un singur loc. Sau la un singur individ!
