„I don't have time to get angry.”
(veți înțelege mai limpede dublul sens dacă sau după ce vedeți filmul)
Poate că nu atinge flawlessness-ul aceluia (deși e de discutat aici), pălăria (un element-cheie în cele două filme) croită de regizorul Oliver Hermanus fiind din altă stofă deși epoca e aceeași (anii '50). Ce reușește, în schimb, este să reinterpreteze materialul-sursă (dacă e să mergem la sursa-sursă, atunci aceea e Tolstoi pentru Kurosawa în primul rând) și să funcționeze ca o oglindă pentru un clasic aparent intangibil, al cărui admirator de-o viață Ishiguro este.
Living păstrează inclusiv structura temporală bifurcată a filmului lui Kurosawa, antiteza prezent - amintire, ca să nu mai vorbim de lirismul devastator al imaginilor finale. Dar restul filmului este distilarea culturală a temei din Ikiru: disecția en vif a societății japoneze postbelice.
Mutată/adusă într-o Mare Britanie prudent-represivă, nu-și pierde din vivacitate, ba dimpotrivă, mutarea în sine se produce în același cadru, a se citi format, 4:3, o dovadă în plus că Hermanus & echipa au înțeles cât se poate de bine puterea și tracțiunea compozițională pe care acest 4:3 îl are în „capturarea” personajelor în mediul și împotriva mediului în care se mișcă (în cazul de față, unul birocratic, rece și opac).
Încerc să reiau din alt unghi chestiunea: un remake nu ar trebui să fie necesarmente egal cu elementul de referință. E suficient, și asta se întâmplă cu Living, să folosească sursa ca prilej de dialog și oglindire.
P.S.: La întrebarea din titlu se poate răspunde mult mai simplu: Bill Nighy.