Hello, strangers!

Hello, stranger...

This is a private (from time to time) blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

25 noiembrie 2016

Cvasimilitudini II.73 [El aura aka The Halo (addenda)]

Screenshot from Mystery Road (dir. Ivan Sen/2013)

Screenshot from (M)uchenik/The Student (dir. Kirill Serebrennikov/2016)

Sper să apuc să vorbesc mai pe larg despre filmul lui Serebrennikov și nu pentru că a fost la Cannes (Un Certain Regard), ci pentru că e singurul film rusesc notabil de anul ăsta. Semnificația imaginilor nu o mai explic, am făcut-o aici.

18 noiembrie 2016

Cvasimilitudini II.72 [Looking down the hole]

Screenshot from Zvizdan/The High Sun (dir. Dalibor Matanic/2015)

🔻
🔺

Screenshot from A Perfect Day (dir. Fernando León de Aranoa/2015)

E un cadru destul de frecvent(at), îl găsiți fluierând în cel puțin o duzină de filme. Probabil că în alte circumstanțe nu i-aș fi acordat atenție dar aici circumstanțele sunt luabile în seamă: ambele lungmetraje sunt din același an și - mult mai important - vorbesc despre același lucru (din unghiuri mai puțin tocite): ura interetnică din spațiul ex-iugoslav și înfiorătoarele ei consecințe. A Perfect Day are avantajul că se bazează pe o perspectivă exterioară: atrocitățile sunt filtrate de ochiul neimplicat afectiv al unui străin.

12 noiembrie 2016

"Four is what...?" (85) [De rouille et d'os/Rust and Bone/2012]

Subtitlu: Always the Sun. The RED Sun. (Epic)

Fiindcă eram dator cu o continuare a acestui episod, primul din trilogia sui generis pe care o dedic sorilor ce populează cinegalaxia directorilor de imagine din era digitală, here it is, segmentul său median. La momentul apariției (în 2007), camerele RED promiteau o revoluție în materie de capturare a imaginii și au și livrat-o. De exemplu, senzorul 3k instalat pe prima versiune de Epic (lansată la pachet cu Scarlet) pemitea înregistrarea video cu o viteză de 120 de cadre pe secundă la o rezoluție full HD uluitoare, ceea ce însemna un avantaj competitiv care-i înverzea de invidie pe cei de la Sony, pionieri ai digitalizării în film.

Mai târziu s-a ajuns la 5 și 8k dar o să vă scutesc de alte detalii tehnice. Ilustrez tema de azi cu imagini din De rouille et d'os, unde flirtul cu contre-jour-ul este un veritabil laitmotiv vizual (generos reprezentat). Mai sunt alte trei, poate o să le repertoriez cândva. Ar merita efortul pentru că au un rost bine conturat în biografia personajelor principale, fiind asociate acestora „la comun” sau fiecăruia în parte.

Cel la care mă refer aici aparține amândurora. În ciuda subiectului nu tocmai solar pe care e rezemat filmul sau poate tocmai de aceea, Stéphane Fontaine (De battre mon coeur s'est arrêté, Talk to Me, Un prophète, Elle, Jackie), colaborator constant al lui Audiard, întoarce în repetate rânduri lentilele spre soare provocând refracții care inundă cadrele cu o lumină tandră, diafană, ca un scut pentru protagoniștii aflați oricum în voia sorții.

Screenshots from De rouille et d'os/Rust and Bone (dir. Jacques Audiard/2012)

În contrapondere există și imagini care asigură contrastul prin poziționarea, hai să-i zicem normală, a camerei în raport cu soarele. Un exemplu găsiți mai jos.

06 noiembrie 2016

Cvasimilitudini II.71 [Cannibalistic tendencies]

Screenshots from The Neon Demon (dir. Nicholas Winding Refn/2016)

Screenshots from Ma Loute (dir. Bruno Dumont/2016)

Arătate sau (d)enunțate prin replici și imagini nici foarte manifest-explicite, nici din cale-afară de subtil-aluzive, manifestările canibalice au aceeași motivație în peliculele care fac obiectul acestui post: supraviețuirea. Deși milieu-l e diferit (lumea modei în filmul lui Refn, respectiv un subset degenerat de umanitate undeva în nordul Franței în cel al lui Dumont), nu poate fi stabilit un raport de superioritate între cele două medii. Ele sunt egale în primitivism. 

Fiecare își are propriul adevăr, oricât de repulsiv, aberant sau caraghios e acesta. Preeminența, dacă e să stabilim una, poate fi influențată de instrumentele prin care aceste două forme de excrescență ajung în fața noastră. Cu alte vorbe, am avea de ales între metafora transgresivă și metafora regresivă. Dar de ce s-o facem? Mizele ar trebui să fie altele. Sau în altă parte.

Amuzant (în proporții neglijabile) e că ambele filme au fost selectate anul ăsta în competiția oficială de la Cannes. Simptom (selectiv) sau doar afinități (elective) festivaliere? Prea multe întrebări. Cinematograful contemporan se structurează și se povestește tocmai printr-o logică hipertelică.