Pământul are un singur soare, dar în Univers sunt milioane de planete care au doi sori. Se spune că, la un moment dat, pe care noi nu-l vom mai prinde, şi planeta noastră (a lor?) va recupera decalajul. Cinema-ul, mai ales de când a intrat în era digitală, a rezolvat problema: are deja cel puţin 3 tipuri mari de sori. Diferenţele sunt date de lentile şi de modul în care lumina, în special cea de înaltă intensitate, e captată de senzorul optic al camerelor hiperinteligente. Pelicula are avantajele ei, nu e nici un dubiu aici (atenţie, nu vreau să se înţeleagă că pledez pro-digital!), însă sub nici o formă, indiferent de granulaţie sau de alte trucuri, soarele şi lumina pe care o degajă n-ar fi arătat aşa.
Doamnelor şi domnilor, ceea ce vedeţi mai jos este „soarele Alexa” (denumirea vine, logic, de la camera cu acelaşi nume produsă de Arri). Îl veţi găsi, de pildă, în mai toate filmele care-l au director de imagine pe Lubezki şi în special în filmele în care lucrează cu Malick, cineast pentru care soarele e literalmente sfânt. Aş zice chiar că are un adevărat cult pentru el, ca vechii egipteni. L-aţi văzut (dar poate nu ştiaţi că se cheamă aşa) în The Tree of Life, To the Wonder şi acum în Knight of Cups. Care, practic, stă sub semnul lui (şi al cărţii de tarot care-l reprezintă).
Ca să ştiţi: „soarele Alexa” e aciculat, un aspersor de irizaţii care aproape îl transformă în stea, un disc punctiform cu un coronament de raze mai lungi sau mai scurte, în funcţie de momentul zilei (în cadrele de faţă am prins cam tot ce contează). Pentru a simţi şi mai acut contrastul, comparaţi-l, de dragul exerciţiului dacă nu din alte motive, cu soarele din Badlands sau Days of Heaven (filmat aproape integral în „magic hour”).
Data viitoare vom vorbi despre „soarele Sony” şi „soarele RED”.