Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

vineri, 30 decembrie 2016

Crème de la crème: cine-retrospectiva anului 2016 by Cinesseur

M-am întors ieri în '96 ca să aflu cât de puțin am scris despre filme în acel an (pentru mine, normal, că nu erau bloguri atunci). Revenit în prezentul (dis)continuu constat, uitându-mă sumar pe blogul unde scriu preponderent tot pentru mine, că 2016 nu se deosebește cu nimic de fratele lui mai tânăr. Atunci ca și acum am fost laconic, minimal(ist), zgârcit. 

Mai ales cu textele pe lung. 

Pe scurt am fost ceva mai prolific, în special pe partea de cvasimilitudini, dambla la care nu voi renunța sub nici un chip (cioplit au ba).

Mi-a și zis un prieten care mă citește asiduu, încerc să redau aproape textual: „E bine și cu cvasimilitudinile, da' mai bagă și tu o cronică, o chestie tematică, niște treburi mai complexe”. Nu că n-ar avea dreptate, dar n-am simțit nevoia să fiu mai miezos (mieros cu atât mai puțin). 

Mi-am văzut în general de obsesiile standard (Malick, Refn, Almodóvar), am dezvoltat în sinea mea altele, am avut și câteva deziluzii, dar în ansamblu am cultivat elipsa. Ceea ce am de gând să fac și mai departe, clasamentul de mai jos fiind o strălucită dovadă în acest sens. Nu simt nevoia să mă justific prea mult și nici să-mi justific/explic alegerile. 

Ele mă reprezintă și mă definesc în tentativa de a mă reapropia de un anume tip de cinema.

→Mențiuni←

Wiener-Dog (dir. Todd Solondz/2016) & Rester vertical (dir. Alain Guiraudie/2016)


Într-un an fără Quentin Dupieux și Rick Alverson, filmele astea m-au ajutat să remapez absurdul cotidian (harta ailaltă se învechise). M-au făcut să mă simt mai bine, mai ca acasă, uneori chiar în largul meu. Nu-i deloc puțin. Habar n-am cum s-a întâmplat, însă în ambele f(r)icțiuni cu normalitatea apar scenariști în criză de idei. Nu vă gândiți la clișee, nu e cazul.

Arrival (dir. Denis Villeneuve/2016)

Marea problemă cu specia umană e că vrea să pună totul în cutii, să dea nume și să clasifice. La ce mai folosește amenințarea cu iadul veșnic când demonul taxonomiei e-n toate cele ce sunt și-n cele ce mâine vor râde în soare? Sunt de acord cu Burroughs (citat de Cătălin: „limbajul e un virus”) dar și cu Borges care cita la rândul lui o clasificare a dobitoacelor găsită într-o enciclopedie chinezească. Potrivit acestui document (real sau apocrif, nici nu mai contează) animalele se împart astfel:
a) aparţinătoare împăratului, b) îmbălsămate; c) îmblânzite; d) purcei de lapte; e) sirene; f) fabuloase; g) câini în libertate; h) incluse în prezenta clasificare, i) care ţopăie ca smintitele; j) nenumărate, k) desenate cu o foarte fină pensulă din păr de cămilă; l) et caetera; m) care abia au spart urciorul; n) care de la distanţă par muşte.

La asta m-am gândit privind încercările duetului interdisciplinar (un lingvist și-un fizician) din filmul lui Villeneuve de a decodifica against all odds limbajul heptapozilor ajunși nu se știe cum printre noi. Și mi s-a părut așa aiurea toată agitația aia, deși foarte frumos filmată, de a găsi un sens. Cred că acolo era tot șpilul de fapt. Ah, să nu uit: chinezii sunt tipii răi în povestea noastră. Bonus: niscai referințe plastice găsiți aici.

Vingt et une nuits avec Pattie (dir. Arnaud Larieu & Jean - Marie Larieu/2015)
În care Pattie e mama moartă pe care eroina o lasă la macerat pe motiv de iresponsabilitate temporară. Nu vă speriați: conviețuirea cu un cadavru n-a fost nicicând mai șucară. Dramedie horror pentru adulți cu simț al umorului peste medie.


Greul până aici a fost. Adică ați avut de citit. De-aicî încolo lucrurile se simplifică pentru mine și se complică pentru voi. Vă las progresiv fără balize & repere și vă atenționez că dacă găsesc clasamentul ce urmează, reprodus pe undeva pe net fără a-mi cere permisiunea, e cel puțin nasol.

15. Þrestir/Sparrows (dir. Rúnar Rúnarsson/2015)


14. Midnight Special (dir. Jeff Nichols/2016)


Primul film cu Adam Driver din acest top (în rol de specialist NSA trimis să comunice cu un puști ce pretinde că nu-i de-aici). Ce mi-ar plăcea să rețineți, în special dacă aveți copii, e că dacă nu le creditați vocația și visele (și veți ști când și cum) și nu-i încurajați să le urmeze, i-ați făcut degeaba. Iar dacă cei care fac asta vi se par niște părinți zăluzi doar pentru că au încredere în copiii lor chiar și atunci când alții zic că delirează, ați trăit degeaba. În altă ordine de idei, pe Nichols îl prinde și costumul SF. Pe o croială de tip Spielberg.

13. Ce sentiment de l'été (dir. Mikhaël Hers/2016)
Doliu secvențial și melancolie solară. Rohmer.

12. Francofonia (dir. Aleksandr Sokurov/2015)
Nu-i un documentar pur, deși lucrează cu instrumentele documentarului, ci un tip de cinema dedicat realului capabil să inventeze o ficțiune mai puternică decât cinema-ul de ficțiune. Cu Francofonia, Sokurov se apropie foarte mult de Chris Marker, care în Le tombeau d'Alexandre ficționalizează istoria Rusiei (de la epoca țaristă la postcomunism) prin raportare la destinul unui cineast, Aleksandr Medvedkin. Atenție, nu face din el un personaj fictiv, ci combină diferite tipuri de documente (interviuri, hârtii din arhivă, extrase din filme documentare și de ficțiune etc.) pentru a propune variante de a gândi istoria. 

Exact asta face și Sokurov: ficționalizează frânturi de real pentru a ne obliga să-l gândim în termeni istorici. Un film aristotelic prin definiție, pentru că nu ar trebui să uităm, Aristotel fundamenta superioritatea poeziei din unghiul a „ceea ce ar putea să se petreacă.” Or întâlnirea dintre Jaujard și Wolff-Metternich fits this profile, în timp ce „reintrarea” fantomei lui Napoleon în propriul tablou mi-a amintit de acest fragment din comic-ul lui David Prudhomme, Cruising Through the Louvre.


11. L'avenir (dir. Mia Hansen-Løve/2016)

10. John From (dir. João Nicolau/2015)


9. Aquarius (dir. Kleber Mendonça Filho/2016)

8. Kaili Blues (dir. Gan Bi/2015)

7. Elle (dir. Paul Verhoeven/2016)


6. Julieta (un film de Almodóvar/2016)

5. O Ornitólogo/The Ornithologist (dir. João Pedro Rodrigues/2016)

4. Ma loute (dir. Bruno Dumont/2016)


3. The Neon Demon (dir. Nicolas Winding Refn/2016)

2. Paterson (dir. Jim Jarmusch/2016)
Al doilea film cu Adam Driver (dacă nu ați remarcat, sunt două și cu Huppert). Îmi pare tare rău că nu am (deocamdată) dvd-ul. Când îl voi avea, voi subjuga blogul cauzei nobile de a vorbi despre el unceasingly. Până atunci, sunt de acord cu Rian Johnson: I could have watched 12 more hours of Paterson. Wanted to stay in that world. 
1. (tie) 
Cavalo Dinheiro (dir. Pedro Costa/2014)
La academia de las musas (dir. José Luis Guerín/2015)


Filmele de la locul 5 în jos (sau în sus, depinde cum vă poziționați) sunt expresia libertății absolute de creație. Rodrigues nu a fost niciodată un conformist, Dumont a avut o perioadă în care a flirtat cu masele, i-a trecut, slavă Domnului, Refn e întors în cinema după ce a mușcat țărâna cu un proiect mainstream (și nici măcar nu e vina lui, filmul respectiv e chiar ok), Jarmusch a fost mereu un periferic asumat, cât despre Costa și Guerín, ei alternează experimentul hard cu experimentul soft dar fără a face vreodată rabat de la crezul lor artistic. Acest cvintet+1 mi-a procurat niște stări și senzații despre care nu vreau să vorbesc de teamă să nu le pierd (sunt ca aborigenii ăia care nu voiau să apară în poze pentru a nu-și pierde sufletul).

Iar asta e tot ce contează pentru mine.

↶↷
 Alte best of-uri pe 2016
(special guest posts)
 Ioana Diaconu                                           Corina M.G.
Letiția
Mihai Cristea