Ioana nu e new entry pe blog, prima ei contribuție pe un topic de acest gen apărând anul trecut. O găsiți aici, puteți da click, chiar vă rog, dar dacă aș fi în locul vostru aș parcurge mai întâi textul de față și abia după aia m-aș avânta pe alte culmi. Doar atât mai am de spus (în caz că vreți să o luați de undeva și nu știți de unde): she still works at MUBI. Ah, da: ordinea filmelor e aproape browniană (sau cel puțin așa am înțeles/dedus).
Here she goes:
Toni e înduioșător și grotesc în același timp, un copil mare pe care îți vine să îl trimiți la colț și să îl iei în brațe în secunda următoare. Prin Toni, un personaj fictiv acceptat prin conses tacit, tatăl și fiica găsesc un teren neutru care să le permită să relaționeze la un nivel la care nu credeau că mai este posibil. El îi introduce într-o etapă post-inhibiții, în care ceea-ce-trebuie nu mai este singurul compas moral al personajelor. Toni vine și denunță ipocrizia unei societăți orientate spre profit și satisfacție imediată și se întreabă care ar fi cel mai rău lucru dacă ai mai destinde puțin regulile. Nu mult, doar cât să intre un pic de naturalețe și de uman.
Aquarius
Un film politic și personal, în care mai întâi te îndrăgostești de personaj iar apoi te revolți alături de el. Personajul Soniei Braga vine pe o linie evident privilegiată, rezultatul unei vieți conscrate artei și frumosului, bucurându-se de o situație materială generoasă. În acest context, ea rămâne ultimul locuitor al unui complex rezidențial care se vrea a fi dărâmat, ultima care se agață de libertățile vieții de odinioară, de amintirea anilor petrecuți în acel loc. Dincolo de o dramă politică, Aquarius pare mai puternic ca un eseu despre bătrânețe și memorie. Privită de ceilalți mai degrabă ca o pacoste decât ca o eroină, ea este dispusă să meargă până în pânzele albe pentru a-și menține drepturile, și tu alături de ea. Și începi să simți nedreptatea, și frustrarea, și încăpățânarea, și stai cot la cot cu Sonia (alias Clara) în ușa apartamentului în confruntarea cu noii dezvoltatori sau te frămânți în nopțile în care nu poate să doarmă.
Julieta
Julieta vorbește tot despre pierdere, de data aceasta prin filtrul lui Almodovar, care îi atașează o dimensiune puternic vizuală și stilizată, un soi de frumusețe și eleganță a pierderii. Printre texturi și culori luxuriante, o urmărim pe Julieta navigând prin viață, de la un început promițător în mediul academic, o viață de familie fericită într-un sat pescăresc, la o tânără văduvă și mamă singură ce va deveni o femeie matură care a învățat limbajul pierderii. Cu cât se străduiește să își refacă viața însă, există și aici elasticul lui Cave care o trage din nou și din nou către diferitele dispariții din viața ei.
Doar o răsuflare
Filmat pe parcursul a șapte ani, Doar o răsuflare este un soi de Boyhood autohton, cu focus pe o profundă contradicție între credință și știință. Contextul? O familie care așteaptă ca fiica lor cea mică, Denisa, să se ridice din scaunul cu rotile și să poată merge. Filmul documentează povestea adevărată a acestei familii dintr-un sat din România, în care tatăl, profund credincios, își conduce familia în acord cu spusele Domnului și o moralitate desăvârșită. În timp, cum rugăciunile nu par să dea rezultate, începe să devină din ce în ce mai presantă nevoia de a apela la un doctor.
The Neon Demon
Mai mult decât în alte părți, aici am văzut imaginea ca personaj principal, care umbrește toate celelalte fire narative ale filmului. Este luxuriantă și sexy și dibace și te surprinde, te învăluie. Capătă substanță și caracter în sine. O analiză critică a industriei frumuseții, filmul este în sine un obiect de o frumusețe desăvârșită, tratându-și personajele ca pe rezultatele unei industrii de consum, și nu ființe adevărate.
Grafic, controversat, preocupat de perfecțiune și de recunoaștere. Așa e documentarul și așa ni-l descrie și pe Mapplethorpe, de la primele lui incursiuni în fotografie până la expoziția finală - Look at the Pictures. Dincolo de imaginile în sine, filmul oferă un context și o privire în adâncime: îl urmărește pe tânărul Robert pe măsură ce se maturizează, în exercițiul fotografic și în relații, căutând să umanizeze un artist care a fost adesea demonizat, fără a-i ignora însă demonii personali.
Here she goes:
«Toni Erdmann
Toni e înduioșător și grotesc în același timp, un copil mare pe care îți vine să îl trimiți la colț și să îl iei în brațe în secunda următoare. Prin Toni, un personaj fictiv acceptat prin conses tacit, tatăl și fiica găsesc un teren neutru care să le permită să relaționeze la un nivel la care nu credeau că mai este posibil. El îi introduce într-o etapă post-inhibiții, în care ceea-ce-trebuie nu mai este singurul compas moral al personajelor. Toni vine și denunță ipocrizia unei societăți orientate spre profit și satisfacție imediată și se întreabă care ar fi cel mai rău lucru dacă ai mai destinde puțin regulile. Nu mult, doar cât să intre un pic de naturalețe și de uman.
Embrace of the Serpent
O nouă adiție pe firul narativ al exploratorului vestic în stil Fitzcarraldo, Embrace... urmărește relația
dintre un nativ, prințul detronat al unui trib dispărut, și doi cercetări veniți în căutarea unei plante
fantastice. Deși o poveste despre invazie și crimele comise de incursiunile „civilizației”, în ultimă
instanță mi-a lăsat impresia unei plecăciuni față de puterea de regenerare a junglei, o entitate tratată
cu respectul cuvenit creaturilor, miturilor și oamenilor ei. Vorbește de respectul față de felul în care
își poartă istoria, rănile deschise, valurile de contropiri și cum învață să le asimileze și să meargă
mai departe. Jungla atotstăpânitoare are enclave de nebunie, printre care o scenă impresionantă în
care personajele asistă la un dezmăț în cinstea unuia dintre mulții Mesia autoproclamați din adâncul
junglei. Cu toate acestea, vedem o logică a ei și o narațiune care o face să supraviețuiască valurilor
de contropiri.Aquarius
Un film politic și personal, în care mai întâi te îndrăgostești de personaj iar apoi te revolți alături de el. Personajul Soniei Braga vine pe o linie evident privilegiată, rezultatul unei vieți conscrate artei și frumosului, bucurându-se de o situație materială generoasă. În acest context, ea rămâne ultimul locuitor al unui complex rezidențial care se vrea a fi dărâmat, ultima care se agață de libertățile vieții de odinioară, de amintirea anilor petrecuți în acel loc. Dincolo de o dramă politică, Aquarius pare mai puternic ca un eseu despre bătrânețe și memorie. Privită de ceilalți mai degrabă ca o pacoste decât ca o eroină, ea este dispusă să meargă până în pânzele albe pentru a-și menține drepturile, și tu alături de ea. Și începi să simți nedreptatea, și frustrarea, și încăpățânarea, și stai cot la cot cu Sonia (alias Clara) în ușa apartamentului în confruntarea cu noii dezvoltatori sau te frămânți în nopțile în care nu poate să doarmă.
One More Time with Feeling
Filmul vine pe o frecvență joasă, înregistrând doliul familei Cave în fața morții fiului lor de 15 ani
în urma unui episod psihotic pe LSD. Cei doi vorbesc cu franchețe despre pierdere, ireversibil,
despre elasticitatea timpului care oricât de mult s-ar depărta de punctul zero, te trage din nou înapoi
la tragedie. Această pierdere a timpului, a narațiunii și revoltă împotriva continuității temporale
devine unul dintre latmotivele filmului, Nick găsindu-și un fel de salvare în ea. Melodiile de pe
albumul Skeleton Tree se succed hipnotic, Cave apărând în ultimă instanță ca un șaman rock al
pierderii și regăsirii treptate a sensului.
Julieta
Julieta vorbește tot despre pierdere, de data aceasta prin filtrul lui Almodovar, care îi atașează o dimensiune puternic vizuală și stilizată, un soi de frumusețe și eleganță a pierderii. Printre texturi și culori luxuriante, o urmărim pe Julieta navigând prin viață, de la un început promițător în mediul academic, o viață de familie fericită într-un sat pescăresc, la o tânără văduvă și mamă singură ce va deveni o femeie matură care a învățat limbajul pierderii. Cu cât se străduiește să își refacă viața însă, există și aici elasticul lui Cave care o trage din nou și din nou către diferitele dispariții din viața ei.
Elle
Un film care începe în mijlocul unui viol continuă cu o ea ridicându-se, strângând meticulos urmele
și comandând de mâncare pentru întâlnirea de mai târziu cu fiul ei. Toate astea sunt câteva indicii
despre caracterul personajului. Avem de-a face cu o femeie care nu are timp de pierdut, cinică și
stăpână pe ea, activă pe multiple planuri și obișnuită să dețină frâiele. Violul din primele minute ale
filmului declanșează un joc de-a șoarecele și pisica, în care rolurile se schimbă încontinuu, iar liniile
dintre victimă și agresor devin din ce în ce mai șterse. Un eseu impecabil despre relațiile de putere
și fluxul acestora între personaje.Doar o răsuflare
Filmat pe parcursul a șapte ani, Doar o răsuflare este un soi de Boyhood autohton, cu focus pe o profundă contradicție între credință și știință. Contextul? O familie care așteaptă ca fiica lor cea mică, Denisa, să se ridice din scaunul cu rotile și să poată merge. Filmul documentează povestea adevărată a acestei familii dintr-un sat din România, în care tatăl, profund credincios, își conduce familia în acord cu spusele Domnului și o moralitate desăvârșită. În timp, cum rugăciunile nu par să dea rezultate, începe să devină din ce în ce mai presantă nevoia de a apela la un doctor.
A Bigger Splash
Un film pe care l-am reținut mai degrabă pentru atmosferă decât pentru firul narativ, A Bigger
Splash are lentoarea vacanțelor de vară, cu intrigi, foste iubiri, gelozii mocnite, raze de soare și
tensiuni insurmontabile. De aici încolo se dezvoltă un triunghi amoros,o dramă psihologică care nu
se poate termina altfel decât tragic, cu o Tilda Swinton sclipitoare în mijlocul tuturor acestora.
Filmul este o reinterpetare după La Piscine (1968), ceea ce mi-a redeschis apetitul pentru o serie de
remake-uri și originale back-to-back.
The Neon Demon
Mai mult decât în alte părți, aici am văzut imaginea ca personaj principal, care umbrește toate celelalte fire narative ale filmului. Este luxuriantă și sexy și dibace și te surprinde, te învăluie. Capătă substanță și caracter în sine. O analiză critică a industriei frumuseții, filmul este în sine un obiect de o frumusețe desăvârșită, tratându-și personajele ca pe rezultatele unei industrii de consum, și nu ființe adevărate.
Grafic, controversat, preocupat de perfecțiune și de recunoaștere. Așa e documentarul și așa ni-l descrie și pe Mapplethorpe, de la primele lui incursiuni în fotografie până la expoziția finală - Look at the Pictures. Dincolo de imaginile în sine, filmul oferă un context și o privire în adâncime: îl urmărește pe tânărul Robert pe măsură ce se maturizează, în exercițiul fotografic și în relații, căutând să umanizeze un artist care a fost adesea demonizat, fără a-i ignora însă demonii personali.
»P.S.: Imaginile sunt alese de mine (în caz că are vreo relevanță).