Ediție specială de Crăciun: "Four is what...?" (87) [Hjem til jul/2010]

Screenshots from Hjem til jul/Home for Christmas (dir. Bent Hamer/2010)

Peste norvegianul Bent Hamer am dat întâmplător în urmă cu niște ani, să tot fie vreo 8-9, când am văzut O'Horten, povestea unui mecanic de locomotivă ce tocmai se pensionează. Poveste e mult spus pentru că mare lucru nu se întâmplă, camera fiind mai degrabă un microscop discret plasat în proximitatea unui ins banal luat prin surprindere de noul statut.

Aglomerarea de nonevenimente din viața unui om, golită sau lipsită brusc de rutina jobului, aceasta fiind de altfel singura axă care o vertebra până atunci, capătă prin repetiție o dimensiune suprarealistă. O'Horten (numele personajului) începe să privească altfel lucrurile din jurul său, mai bine zis începe să le vadă, să le descopere, cu un amestec de fascinație reținută și inerție amuzată, luându-ne ostatici sau martori, de ce nu?, în tentativa de a rămâne întreg la minte după deconectarea de la unica priză care-i alimenta existența.

Tot niște deconectați sunt și protagoniștii din Hjem til jul. Diferența e că ei tânjesc să se reapropie fie de oamenii de care s-au îndepărtat, fie de cei pe care-i simt pe potriva lor (vezi puștiul din familie protestantă care pretinde - dar ce zic eu pretinde când el minte de-a dreptul? - că ai săi nu sărbătoresc Crăciunul, având astfel un pretext pentru a petrece mai mult timp cu o colegă de școală, musulmană). Poate fiindcă e seara de ajun, poate pentru că înstrăinarea nu mai reprezintă o soluție, cert e că trec la fapte. Ajungem astfel să experimentăm râsu'-plânsu' alături de un tată care se îmbracă în Moș Crăciun pentru a putea dărui cadouri celor doi copii care au rămas cu fosta nevastă, fără a fi recunoscut de vreunul dintre ei, ba mai mult, devenind țintă a asaltului erotic la care se dedă ex-a care-l ia drept actualul iubit. Sau, pe o altă trasă narativă, trăim cam același sentiment în preajma unei femei care își dă seama că bărbatul de care-și agață speranțele nu-și va părăsi niciodată familia (răzbunarea pe care o ticluiește e demnă de orice antologie a umorului negru).

Nu o să vă spun care e cel mai slab și pe alocuri kitsch (sau tras de păr) segment. O să-l recunoașteți by yourself pentru că discordează strident cu ansamblul. Refuz, de asemenea, să spoileresc pe tema celui mai solid și trist episod, rupător de trist, credeți-mă, din acest microconglomerat de destine filmat și montat ca la carte. Nu-s neapărat genul soft touch, dar partea asta mi-a rămas întipărită în minte probabil și pentru că am cunoscut astfel de oameni (con)damnați.

All in all, Hjem til jul nu e chiar filmul clasic de Crăciun (inducător și aducător de fasă bună dispoziție), după cum nu e nici cel mai reprezentativ din cariera lui Hamer (Eggs și Kitchen Stories se califică aici). Titlul, de exemplu, poate părea clișeistic, o variantă comodă știut fiind specificul acestei sărbători. Numai că undeva aproape de final (adică acolo unde aș fi oprit eu filmul, nu unde se termină el de facto) va primi o semnificație ce îngheață orice judecată pripită. Căci știm cu toții sau ar trebui să știm că judecata pripită este soră bună a ignoranței.

P.S.: Într-un scurt flash e inserată și tema pentru care eu am o slăbiciune în astfel de filme: vânzătorii de brazi.

P.P.S.: Nu știu dacă pun intended, însă în contextul în care e plasat pe mine unul m-a amuzat teribil acronimul de pe antenă.