Cvasimilitudini III.21 [In Magritte we trust]

Magritte / Les amants / 1928 (fișa de privire, dacă se poate zice așa, e disponibilă aici)

Screenshot from Les plages d'Agnès (dir.: Agnès Varda, Laura Obiols/2008)

Magritte nu e un străin aici, vezi tag-urile de sub postare în caz că ți-e prea lene să apeși pe linkurile astea (avantajul de a fi scris mult, mărunt și cândva des):

• Magritte reloaded (cvasimilitudini, cum altfel?)
• The Falling Men (de asemenea, cvasimilitudini)

"Four is what...?" (95) [Kajillionaire/2020]

Indie abs...

...tract

...urd

...olut.

Miranda July se întoarce după o lungă pauză, iar filmul ăsta al ei, plin de freakși necatalogabili, marginali magna cum laudae orbitând (orbecăind?) prntr-o junglă amorală, este o mostră de cinema destabilizator, anti/neconvențional și, în general, lipsit de absolut otice intenție sau dorință de a flata comodități de lectură. 

Damnare (un posibil titlu de McEwan pentru un film certamente de Tarr)

 

- „(...) if one dog was a personal depression, two dogs were a kind of cultural depression, civilization´s worst moods”, zice Ian McEwan în „Black Dogs”, roman apărut la patru ani după filmul ăsta, fără ca autorii să aibă habar unul de altul. Truth be told: E plin de câini în Kárhozat, iar prezența lor acolo se pliază perfect pe semnificația dată de McEwan.

Un anume tip de paralelism poate fi făcut și cu „Black Dog” de la Led Zep, pretextul fiind rudimentul de narațiune din film cu ecou în versurile astea: 

„Spent my money, took my car 

Started tellin' her friends she gon' be a star 

I don't know but I been told 

A big legged woman ain't got no soul”. 

În orice caz, îmi place mult ce spune Rosenbaum despre Kárhozat, citindu-i vraja: „The near miracle is that something so compulsively watchable can be made out of a setting and society that seem so depressive and petrified.”

O distincție pertinentă

Aversul și reversul monedei numită distracție. 

În regie proprie sau executată de alții. Generic vorbind asta din urmă se numește borhot (în cele mai multe cazuri).

Screenshots from State and Main (dir.: David Mamet/2000)

"Four is what...?" (94) [State and Main/2000] + Stay for the credits (3)

„What's an associate producer credit?”

Mai toate filmele lui Mamet sunt șarade și sărbători. Fieste în care verbul este în mare vervă. Sărbători ale cinema-ului ca artă performativă. Reinterpretat(ă) și reinventat(ă). Fiindcă Mamet, versatil și apt să instrumenteze diverse genuri, exact asta face de fiecare dată: ia cinema-ul prizonier (The Spanish Prisoner) și-l ține în propria House of Games (pun-ul nu e accidental). Deconstrucție ludică pe gradient, jemanfișism suprem în raport cu convențiile genurilor, pe care le stăpânește, dar le aplică ad libitum. 

State and Main este unul dintre exemplele strălucite în acest sens, mai ales că funcționează ca film despre facerea unui film (subgen de tradiție nu doar la Hollywood). Titlul în sine e chiar principalul indicator de status (și de statut) - poziționează fără echivoc filmul și reflectă opțiunea lui Mamet ca autor. Și mai clar: State and Main este plasat la intersecția dintre modern și clasic (prin clasic înțelegând în cazul de față screwball comedy de factură Preston Sturges, referință cât se poate de explicită și asumată), jucând la ambele capete, în funcție de dispoziție. 

Într-un astfel de setting, poantele, trucurile, răsturnările de situație pe axa „să tratăm falsul drept real(itate)” și jocurile (prime, secunde, chiar și terțe) cu habitudinile privitorului (avizat sau ne) sunt la ele acasă. Mamet vine în cinema din teatru. Își permite șarja, o adoră chiar. Este un dialoghist sprințar și mare autor de maxime, are o ureche mereu la pândă, mereu pe fază. Explică chiar el:

„(...) Gossip makes excellent dialogue because people unconsciously dramatize events for the benefit of the listener. They narrate not what happened, but the essence of what happened. When you gossip, your listener suspends disbelief. Your dialogue should be rhythmic because human speech is naturally rhythmic. When you listen to people having a conversation, they're creating rhythmic poetry; pauses are filled, sentences are capped by the other’s interruptions, all amounting to a patterned cadence.”

În postul acesta am ales doar una din multele șarade din State and Main, însă voi repertoria și altele mai încolo.

Hint și îndemn: Stay for the [end] credits. 

Nomadland: Official Teaser Trailer

Second later edit (30 decembrie)

Zice Paul Schrader pe contul lui de fb, răspunzând într-un comentariu la postarea inițială:

Doar consemnez afirmația, cum nu am văzut filmul până acum, rămâne să-i analizez validitatea la momentul cu pricina, 

---

Later edit: Leul de Aur la Veneția!

⏬

 

Chloé Zhao reapare pe radar cu un road movie (atipic) în care o distribuie pe Frances McDormand despre care știm că sfințește locul, indiferent pe unde calcă. 

Filmul, bazat pe o carte de Jessica Bruder, este undeva la limita documentarului, folosind preponderent actori neprofesioniști (Linda May, Swankie & Bob Wells), redistribuiți în rolurile din propria viață: dezmoșteniți și nomazi printr-o Americă (de Vest, în cazul acesta) răvășită de criza economică. Stilistic e apropiat de ce făcea într-o vreme Ramin Bahrani, un regizor care s-a îndepărtat complet de genul ăsta de cinema. Voiam să zic off the map, dar mi-am amintit că Off the Map chiar e un film apropiat tematic de Nomadland (bine, nu e atât de fluid). 

Nomadland a concurat în competiția oficială de la Veneția și va fi lansat worldwide în decembrie februarie 2021 (pe afiș scrie altceva, nu e foarte relevant, era făcut pe o altă planificare, dată peste cap de colapsul unor festivaluri). 

Chloé Zhao a început cu producții indie, intimiste (The Rider îmi vine rapid în minte), dar între timp a ajuns în liga mare, având la ora asta o superproducție Marvel în portofoliu (Eternals), disponibilă anul viitor. 

Dear Comrades! (trailer)

Konchalovskiy în b/w și 4:3/Academy Ratio.

O privire asupra unui episod nenorocit (ca multele altele, din păcate) din istoria comunismului sovietic. S-a întâmplat în 1962, s-a mușamalizat rapid totul și vreme de 30 de ani n-a suflat nimeni o vorbă, abia în 1992 s-a pornit o anchetă, care a descoperit că majoritatea vinovaților nu mai sunt în viață. Sună cunoscut? However, ce vă zic eu despre partea post-eveniment din scurta epocă a dezghețului elțânian nu e în film, deci nu spoilerim nimic, da?

Cu Julia Vysotskaya (soția regizorului, născută chiar în orașul în care s-au petrecut atrocitățile, Novocherkassk), Vladislav Komarov, Andrei Gusev, Yulia Burova și Sergei Erlish.