Nimeni la Hollywood nu mai filmează oraşul noaptea, L.A.-ul şi Miami-ul de fapt, atât de metodic (melodic?) şi pasional ca Michael Mann. Fie că-l trage în peliculă, pe camere şi cu lentile Panavision, fie direct în digital, cu Sony High Definition F900 CineAlta camcorder sau VIPER FilmStream şi optică Zeiss, oraşul e acolo, vietate uriaşă, a cărei inimă, în regim nocturn de funcţionare, o simţim şi auzim pulsând, tresărind, vibrând, datorită sondei - camera de filmare - împlântate fix în atrii şi ventricule. De la cadrele din Manhunter, Last of the Mohicans ori Heat, pe care operatorul Dante Spinotti le-a scufundat fauvist în cerneluri şi filtre albastru-metil, violete sau verzui (cruel inktensions aş numi procedeul şi deopotrivă efectul) şi până la "neonizarea" soft sau radical-jilavă a imaginii (i-aş zice neon light surround) experimentată de Dion Beebe în Collateral, respectiv Miami Vice, avem de-a face cu universul extrem de personal, truecolor & gradient, registered trademark, al unui cineast unic.
The Insider. Thriller de mare întindere (aproape trei ore) despre mizeria scrumată şi ascunsă sub preş de industria americană de tutun. Predominant diurn, disecţie nuanţată a sistemului de complicităţi politico-financiare ce-l striveşte nemilos pe cel ce fluieră în biserică, dens, paranoia în secţiune transversală. Numai că Mann nu se poate abţine şi plasează câteva easter eggs în naraţiune ca nu cumva să uiţi cine povesteşte şi cum. Câteva mingi de golf strălucind ca nişte licurici în noaptea suverană, într-una din cele mai terifiante scene din film, şi un voiaj spectral by car prin oraşul pustiu în care, în toiul nopţii, pe o peluză, o maşină arde ca o torţă, te lămuresc: Michael Mann e acolo şi lucrează pentru tine.
Heat. Clasic. Cult. L.A. Saga. Primul high voltage clash între Pacino şi de Niro (în curând îi vom vedea din nou, de data asta făcând echipă, şi da, cred că ăsta e un semn că sfârşitul lumii e aproape!). În economia scriptului, precumpănesc scenele şi interioarele de zi. Există însă o secvenţă, acea secvenţă, care-l deconspiră. Personajul lui Robert de Niro, proaspăt ieşit din carapacea de dur în stare să părăsească orice şi pe oricine "in 30 seconds flat", seduce, calm şi metodic, personajul interpretat de Amy Brenneman, femeia care îi va descuama temporar singurătatea (eroii lui Mann sunt, în principal, bărbaţi solitari, angoasaţi, flexibili moral, cinici şi cu profesii/ocupaţii cel puţin dubioase). Sunt la ea acasă, undeva pe o colină, stau de vorbă pe terasă, el îi spune fleacuri, încercând să nu o mintă prea mult în legătură cu jobul, ea îl ascultă cu ochii mijiţi, la picioarele lor oraşul scânteiază în noapte. Cât vezi cu ochii (şi Mann are grijă să vezi, nu se joacă!) luminiţe pâlpâind extatic, exact ca în priveliştea despre care el îşi aminteşte că a citit undeva: în Fidji, o dată pe an, noaptea, o specie de alge fosforescente se ridică la suprafaţa oceanului şi produc un spectacol asemănător în grandoare cu cel la care ei asistă. Sunt câteva clipe de cinema pur, muzica lui Moby contribuie şi ea din plin, ai vrea ca filmul să se oprească în acest punct ce concentrează atât de perfect fericirea frugală şi relaxarea supraeului, însă ghemul epic e abia deşirat...
The Insider. Thriller de mare întindere (aproape trei ore) despre mizeria scrumată şi ascunsă sub preş de industria americană de tutun. Predominant diurn, disecţie nuanţată a sistemului de complicităţi politico-financiare ce-l striveşte nemilos pe cel ce fluieră în biserică, dens, paranoia în secţiune transversală. Numai că Mann nu se poate abţine şi plasează câteva easter eggs în naraţiune ca nu cumva să uiţi cine povesteşte şi cum. Câteva mingi de golf strălucind ca nişte licurici în noaptea suverană, într-una din cele mai terifiante scene din film, şi un voiaj spectral by car prin oraşul pustiu în care, în toiul nopţii, pe o peluză, o maşină arde ca o torţă, te lămuresc: Michael Mann e acolo şi lucrează pentru tine.
Heat. Clasic. Cult. L.A. Saga. Primul high voltage clash între Pacino şi de Niro (în curând îi vom vedea din nou, de data asta făcând echipă, şi da, cred că ăsta e un semn că sfârşitul lumii e aproape!). În economia scriptului, precumpănesc scenele şi interioarele de zi. Există însă o secvenţă, acea secvenţă, care-l deconspiră. Personajul lui Robert de Niro, proaspăt ieşit din carapacea de dur în stare să părăsească orice şi pe oricine "in 30 seconds flat", seduce, calm şi metodic, personajul interpretat de Amy Brenneman, femeia care îi va descuama temporar singurătatea (eroii lui Mann sunt, în principal, bărbaţi solitari, angoasaţi, flexibili moral, cinici şi cu profesii/ocupaţii cel puţin dubioase). Sunt la ea acasă, undeva pe o colină, stau de vorbă pe terasă, el îi spune fleacuri, încercând să nu o mintă prea mult în legătură cu jobul, ea îl ascultă cu ochii mijiţi, la picioarele lor oraşul scânteiază în noapte. Cât vezi cu ochii (şi Mann are grijă să vezi, nu se joacă!) luminiţe pâlpâind extatic, exact ca în priveliştea despre care el îşi aminteşte că a citit undeva: în Fidji, o dată pe an, noaptea, o specie de alge fosforescente se ridică la suprafaţa oceanului şi produc un spectacol asemănător în grandoare cu cel la care ei asistă. Sunt câteva clipe de cinema pur, muzica lui Moby contribuie şi ea din plin, ai vrea ca filmul să se oprească în acest punct ce concentrează atât de perfect fericirea frugală şi relaxarea supraeului, însă ghemul epic e abia deşirat...
Collateral. Un killer profesionist are la dispoziţie o singură noapte pentru a elimina cinci indivizi. Pentru a-şi îndeplini misiunea de înger exterminator în City of Angels tocmeşte un taximetrist să-l poarte dintr-un loc în altul. Prilej pentru Michael Mann să privească telescopat şi epifanic ecosistemul urban nocturn, modificările sale climatice, formele sale de agregare sau dezagregare, flora şi fauna umană ce-l populează. Şi avem aşa: un Los Angeles (La La land, vorba unuia din personaje) scăldat de panouri şi reclame fluorescente, semafoare hieratice, faruri din direcţia opusă, girofaruri, un ucigaş cu simbrie, erudit, cinic, impozant, cu o listă neagră, dar albit la păr şi un şofer de taxi - negru, dar cu o listă albă pe care se află lucrurile la care visează - o companie de limuzine de lux şi retragerea pe insula fericirii personale - Maldive.
Stop - cadru: drumul celor doi voiajori noptatici - Max (Jamie Foxx) şi Vincent (Tom Cruise) - e tăiat de un coiot, taxiul se opreşte, animalul stă nemişcat în bătaia farurilor preţ de câteva secunde, ochii, două cerculeţe strălucitoare, de fapt, toată imaginea patrupedului are ceva dintr-un negativ foto, cei doi îl privesc contrariaţi - "de ce nu se dă la o parte?"-, coiotul se dezmeticeşte şi se îndepărtează, camera îl mai urmăreşte câteva secunde, montajul îşi face treaba, când privirea metalică a lui Cruise -"hai, dă-i drumul!" pare a spune -, când privirea nedumerită a lui Foxx - "ce naiba a fost asta?". Între două cadre creatura e înghiţită de întuneric, nici unul nu scoate o vorbă, maşina reporneşte... Un episod aparent fără urmări, dar cu multiple semnificaţii. Un amănunt din categoria celor ce-l obsedează pe Mann, care combate artificialul altor producţii de gen cu acest gen de amănunte, cu de-amănuntul. Din punctul meu de vedere, Collateral, deşi are un mare minus - ultima jumătate de oră o găsesc forţată şi făcută pe placul studiourilor - e un film excepţional for what it stands, rafinat, hipnotic şi excelent calibrat vizual, o impecabilă mostră de "noir existenţial urban". Best served chilled!
Michael Mann nu e din cale-afară de prolific. Între Heat (1995) şi The Insider (1999) s-au scurs patru ani, iar între The Insider şi Collateral cinci (între ele, Ali, un mult prea subevaluat biopic despre Cassius Clay aka Muhammad Ali care a stat 10 ani în pre-producţie - în pofida subiectului, apar şi aici felii din big city night). E ritmul unui autor (scrie scenarii, filmează şi produce) care se dă peste cap pentru a finaliza proiectele începute. Când isprăveşte, îşi trage sufletul şi lasă timpul să treacă. Peste el, peste filme, peste percepţia lui sau a altora în legătură cu el(e).
P.S.: „Înalt în noaptea elenă, centaurul/îşi încetinea goana cvadruplă/ca să-mi pândească visul". Sunt versuri dintr-un poem (Endimion în Latmos) de Borges, pe care le asociez mereu cu atmosfera grea şi încărcată de sensuri din Collateral.