Anul nou cu bucurie...

Primăria Vaslui vă urează La Mulți Ani! Și eu așijderea.

It's finally here: the "Basterds" review (my cut)!

Într-o scrisoare (Optimism, pesimism și călătorie) adresată lui Serge Daney pe la mijlocul anilor '80, Gilles Deleuze făcea următoarea afirmaţie: "Syberberg împinsese foarte departe anumite observații făcute de Walter Benjamin: trebuie să-l judecăm pe Hitler în calitate de cineast... Remarcați dumneavoastră înșivă că "marile puneri în scenă politice, propagandele de stat devenite tablouri vii, primele manipulări umane de masă" au înfăptuit visul cinematografic, în niște condiții în care oroarea cuprindea totul, în care "îndărătul" imaginii nu mai era altceva de văzut decât lagărele și în care corpurile nu se mai înlănțuiau decât în suplicii. Paul Virilio va arăta, și el, că fascismul a fost trăit, până la capăt, în concurență cu Hollywood-ul. (...) Întregul organic nu mai era decât totalitarism, iar puterea autorității nu mai dezvăluia un autor sau un regizor, ci împlinirea lui Caligari și a lui Mabuse ("vechea meserie de regizor nu va mai fi nicicând inocentă").

Cu mai bine de 20 de ani înainte, Gilles Deleuze reușea cea mai concisă și pertinentă recenzie pentru Inglourious Basterds. A intuit esenţialul, adică exact ce Tarantino nu poate explica pentru că nu are CUM să explice: el a făcut IB din instinct, acel instinct responsabil (și) de pierderea definitivă a inocenței. Pentru că n-a putut mai mult (sau nu a ştiut) l-a transformat pe Goebbels în cineast, rezervându-i lui Hitler rolul de producător, de "the last tycoon".

Producătorul suprem!

Cineastul

Unul din filme: Stolz der Nation

Aprecierile care-l vor emoționa pe "autor" până la lacrimi!

[Tarantino a încercat să rescrie istoria jucând cartea răzbunării à rebours. Din păcate, opțiunea sa e ludic-operetistică, răzbunarea (ca miză) fiind asiatizată, redusă la o formă de divertisment parodic (în Kill Bill mergea, aici nu). Nu spun că toată această mise en abyme cade în derizoriu, nici pomeneală, spun că atunci când nu deconstruiește genuri și subgenuri, Tarantino încetează să mai fie spectaculos. E doar previzibil şi cumva candid].

Pentru QT, cel de-al treilea Reich e o ipostaziere distopică a Hollywood-ului as we know it. O spune indirect, dar explicit, într-o scenă - Lunch with Goebbels - pe care o vedem integral doar în bonusul de pe DVD [în versiunea pentru cinematograf e tăiată în momentul în care Goebbels (Sylvester Grath) îl zărește pe Landa (Christoph Waltz, fulminant), ocazie cu care Tarantino mută acțiunea în altă zonă, brodând o mică diversiune la standarde hitchcock-iene).

În forma sa extinsă, această scenă e, imho, centrul de greutate al filmului. Avem aici design-ul (dasein-ul?) noului Hollywood, un Hollywood ce nu se mai mulţumeşte cu subjugarea simbolică a națiunilor prin star-system & marketing, adică propagandă soft și iluzie la suprapreţ. El trece la fapte. Războiul e instrumentul, iar exterminarea inferiorului (a celui care nu-i înțelege rațiunea sau nu e demn s-o înțeleagă) se face prin orice mijloace, inclusiv o formă primitivă de door-to-door marketing (ridicatul din casă în miez de noapte). Eficienţă înainte de toate.

Și producțiile semnate Leni Riefenstahl ce erau, ne-am putea întreba? Ce să fie? Auxiliare didactice cu grad variabil de persuasiune. Dintr-un soi de cochetărie inerţială, mogulii noului Hollywood păstrau aparențele. Dovadă că atunci când stabilește "meniul" pentru reprezentația finală/fatală, Goebbels are o izbucnire nervoasă la adresa filmelor nemțești clasice (Pabst, de ex.), spunând că epoca lor a apus. E vremea ca lumea, noua lume pe care Hitler vrea s-o conducă, să le (re)cunoască vocația!




"Degenerate Jewish influence of Hollywood". Ce mai filon era aici! Numai că, speriat probabil de propriul curaj sau sfătuit de avocaţi prea puţin sensibili la metafore, Tarantino rezolvă lucrurile simplist (focul "stinge" conflictul dramatic) și în pripă (foarfeca îl scapă de două inconveniente: lungimea filmului și un eventual conflict cu studiourile).

Am văzut IB la mall, în toamnă, împreună cu fratele meu şi cu o turmă de rumegătoare de popcorn. Am stat pe 22 și 23, fix locurile ocupate în sala pariziană de cei doi aghiotanţi ai lui Aldo Raine (Brad Pitt). La ieșire, l-am tachinat spunându-i pe un ton foarte serios că, în realitate, Hitler a avut alt sfârșit. "Știu, mi-a zis, dar ar fi fost mai epic să moară ca aici". I-am reamintit că epic nu are grad de comparație. Răspunsul lui: "Da' ce-am văzut noi are?" Într-un fel are, însă am aflat asta mai târziu. Găsiți aici 9 filme cărora IB le este tributar (chestiune recunoscută oficial cu prilejul lansării DVD-ului). M-am bucurat să văd că e și un Samuel Fuller printre ele!

P.S.: Tarantino ne-o prezintă pe Shosanna Dreyfus (Melanie Laurent) şi-n postura de critic de film (chiar dacă, țipă Goebbels, în aceeași scenă tăiată, activitatea/meseria asta a fost scoasă în afara legii: "I've outlawed the film criticism"). Ea alege programul cinematografului pe care-l patronează pe criterii clar fundamentate (preferă, de pildă, Le Corbeau de H.-G. Clouzot în locul producțiilor propagandistice naziste). Deoarece, în Franța, spune ea, regizorii sunt respectați. Normal, am zice noi. În general, în Franța lucrurile sunt diferite. Tarantino a mai spus-o o dată. În Pulp Fiction: They got the metric system. They wouldn't know what the fuck a Quarter Pounder is. They call it a royale with cheese.

Best Films of the Decade (my top of the noughties)

Dacă tot se poartă ierarhiile de genul ăsta, hop și eu cu a mea. Nu e nevoie de explicații, I hope!

1. Fa yeung nin wa aka In the Mood for Love (WKW, 2000)

2. Hable con ella (Pedro Almodavar, 2002)

3. Elephant (Gus van Sant, 2003)

4. Stellet Licht (Carlos Reygadas, 2007) + A fost sau n-a fost? (Corneliu Porumboiu, 2007)

5. Russkiy kovcheg aka Russian Ark (Aleksandr Sokurov, 2003)

6. Import/Export (Ulrich Seidl, 2007)

7. Mulholland Dr. (David Lynch, 2001)

8. Gegen die Wand (Fatih Akin, 2004)

9. Sulanga Enu Pinisa aka The Forsaken Land (Vimukhti Jayasundara, 2005)

10. Yi yi aka A One and A Two... (Edward Yang, 2000)

Honourable mention:

En la ciudad de Sylvia (Jose Luis Guerin, 2007)
- cinema pur și simplu, dovadă și secvența de mai sus -

Runners up:



1. Collateral (Michael Mann, 2004)
2. There Will Be Blood (Paul Thomas Anderson, 2007)
3. Birth (Jonathan Glazer, 2004)
4. No Country for Old Men (Joel & Ethan Coen, 2007)
5. Kill Bil vol 1 & 2 (Quentin Tarantino, 2003/2004)
6. Traffic (Steven Soderbergh, 2000)
7. Dogville (Lars von Trier, 2003)
8. Caché (Michael Haneke, 2005)
9. Le voyage du ballon rouge (Hou Hsiao Hsien, 2007)
10. The Pledge (Sean Penn, 2001)

Avatarul faraonului (închipuit) Cameron

N-aveam de gând să scriu despre Avatar. Totuși, o să expun succint câteva lucruri de bun simț (ca paradox sau nu) pe acest subiect pentru a întărâta corul de lăudători să țipe și mai tare. Avatar nu e un film în sensul în care un cinefil, fie el și conservator, se raportează la noțiune. Seamănă cu un cavou luxos cu spume, ubertehnologizat, ca al maneliștilor mioritici, un loc de veci în care Cameron, pe care-l suspectez de megalomanie galopantă, încearcă să vâre de-a valma tot ce s-a făcut până acum în Cinema. Ceva de genul, "sunteți cu toții niște pămpălăi, uite-aici la nen-tu cum vă scoate Filmul din cap". Filmul cu F, desigur, pentru că, în adâncul sufletului său, miculuț și meschin, s-a pripășit o singură idee și aia fixă: să egaleze cu 0 tot ce s-a făcut până la el, să pună o nouă piatră de hotar, să facă istorie, deci: înainte și după Avatar, înainte și după Cameron.

James Cameron nu e Michael Bay să facă filme de dragul efectelor speciale. Prin comparație, Bay sau Emmerich par inocenți și devin brusc frecventabili: niște copii mari care au refuzat să-și abandoneze jucăriile. Cameron, în schimb, lasă impresia că a avut o copilărie scurtă și agitată, de unde și o sumă de frustrări, între care cea mai importantă - lumea nu-i recunoaște capacitățile. Prin urmare, el face filme cu efecte speciale, CGI and all that shit, pentru a demonstra ceva. Unu la mână: că știe meserie (nu contestă nimeni asta) și doi: că iubește Cinema-ul. Desigur, în felul său. Așa cum apostolul Pavel, până la episodul Drumul Damascului, prigonea creștini în numele Mântuitorului sau cum Nero iubea Roma dându-i foc.

Nu pot fi impresionat de puțoisme d-astea. Nu pot fi impresionat de "creațiile" unei personalități cangrenate de grandomanie, în cazul de față de ultima ispravă a unui individ ce nu e în stare să-mi vândă o iluzie fără a recurge la tâmpenii sofisticate. Ce face el cu Avatar nu e film. E orice altceva, dar, în primul rând, efectul pervers al unei mutații genetice: în cazul lui, acneea juvenilă s-a mutat de pe epidermă pe scoarța cerebrală. Acesta e adevăratul avatar, aceasta e adevărata metamorfoză.

Evident că în universul axiologic de tip beckettian în care ne mișcăm, Avatar poate și reușește să sucească mințile, poate să subjuge și să înregimenteze gustul "fanaticilor disponibili" care-au crescut cu filmulețe făcute cu telefonul mobil, postate-apoi pe Youtube. În lume, există milioane, sute de milioane poate, de cameroni mai mici care așteaptă alt furaj, junk food high end. În sfârșit, a venit.

Pentru ei s-a zdrobit atâta Cameron-unicul, pentru ei a stat Cameron-întâiul 12 ani (cu intermitențe) în deșert căutând un nou dumnezeu, pentru ei și-a jertfit demnitatea de cineast (cât-o fi fost). Iluminat și convertit vine acum și le vinde o poveste pe care am/au mai văzut-o de o mie de ori, însă n-are a face: e cu 3D, e cu efecte să moară mama, e cum n-a mai fost, deci foarte tare, frate, vorba unor personaje care o anturau pe Coana Chirița. În visul lui de preamărire, Mentorul s-a găinățat pe toți. De la Melies la Fellini unul n-a scăpat, le-a dat clasă tuturor.

Ca să n-o mai lungesc: pentru mine, Avatar e un discurs cuperotic și atât. În ce mă privește, îl voi prefera întotdeauna pe Paul lui James Cameron, fie și pentru munca - excelentă - alături de Dion Beebe în Collateral-ul lui Mann.

Subtilități brizante

Nóz w wodzie
...by Polanski

Dacă doriţi să revedeţi: 13/Tzameti - cinematematici superioare

Să ne înţelegem: asemeni lui Juan Carlos Fresnadillo (Intacto), Gela Babluani, georgian stabilit în Franţa, intră în cinema cu dreptul. 13/Tzameti, primul său lungmetraj, are un scenariu suplu & inteligent (scris tot de el), pus excelent în valoare, cadru cu cadru, de operatorul Taviel Meliava, premiat, de altfel, în 2006, la TIFF, pentru imagine. Aici însă, spre deosebire de Intacto, lanţul cu patru zale - joc/destin/noroc/ghinion -, deşi ţinut tot în mâna dreaptă, este agitat într-o altă direcţie.


(Citeşte mai departe...)

Cealaltă Irina: un debut remarcabil și atipic

Am rămas cu sentimente amestecate după Cealaltă Irina. Asta deși Andrei Gruzsniczki nu amestecă lucrurile, așa cum se întâmplă, de obicei, în cazul debutanților. Aflat la primul lungmetraj din carieră, el nu cade în păcatul ostentației, nu ține morțiș să arate că știe meserie, deși e evident că știe. El nu vine cu unghiuri deștepte, nu improvizează de dragul improvizației, nu bruschează camera și nici nu implantează vreun gimmick narativ care să răstoarne decisiv perspectiva. Mai exact, evită "montrajul" și spune rotund, pe șleau, fără stridențe, o poveste despre anti-eroi și mormintele în care ei își îngroapă iluziile o dată ce moartea îi va despărți. Din punctul meu de vedere, suntem în prezența unui debut demn de toată atenţia. Şi stima.

Scenariul e inspirat dintr-un caz real: o femeie (Simona Popescu/Irina) pleacă la muncă în străinătate - Egipt (Cairo), de unde revine într-un sicriu, soțul ei (Andi Vasluianu/Aurel) încercând apoi să afle pe cont propriu circumstanțele în care a survenit decesul. Ei bine, adaptarea, aranjarea, transformarea unui astfel de material în subiect cinematografic (Ileana Muntean, Mircea Staiculescu și Gruzsniczki însuși) sunt minuțios realizate. Realitatea este excoriată cu grijă: grija pentru detaliu, grija pentru "istoria" personală a personajelor principale, dar și a celor de coloratură, grija de a nu apăsa prea mult pe coarda sentimentală. O singură dată simți că-ți vibrează în coșul pieptului un do de sus, însă plasarea cumva en passant îi atenuează încărcătura: Aurel, aflat "la cuțite" cu tatăl Irinei ("A avut ghinionul să dea peste tine, un vierme", îi spune acesta), e rugat de cumnată să mai treacă pe la socri, mai ales că, "o să se nască ăla micu' și ne-am gândit să-i punem numele Aurelian". În punctul acela al desfășurării evenimentelor, cu un Aurel paznic la mall, rămas singur într-o luptă inegală și absurdă, replica te lasă fără aer, pur și simplu!

Cei doi protagoniști - Irina și Aurel - sunt construiți și interpretați încât nu te poți atașa de ei. Ființe unidimensionale, in(di)vizibile, șterse, puncte coliniare până la momentul rupturii de nivel din viața lor (dacă erau trei, determinau un plan, ca în geometrie). Dacă de la Andi Vasluianu mă așteptam să facă față unui personaj cam tolomac pus să reacționeze în fața unei tragedii personale (apropo, e primul său rol de mare întindere!), revelația vine de la Simona Popescu. Ea a înțeles perfect resorturile intime ce animă universul ambiguu al unei "țărășence": între adaptarea perfectă la mediul străin în care s-a stabilit și renunțarea la orice precauții în cel natural nu există discrepanțe (e antologic turul de forță pe care-l face acasă la ai ei, undeva prin Prahova, în iegării și șlapii de tarabă atât de tipici pentru un anume fel de a fi). Cu alte cuvinte, evoluează exact în acel registru ce dă chip țopeniei naturale și cochetăriei de împrumut, adulmecând, exploatând la maximum micile și marile oportunități ce se ivesc. E clar că nu poți simți ceva pentru astfel de personaje dintr-un motiv simplu: nu impun distanță, inaccesibilitate. Fiind prea apropiate de noi, de mediul larvar, în genere, în care ne mișcăm în viața de zi cu zi, singurele opțiuni sunt neutralitatea, circumspecția, neimplicarea.

Falsul policier de care i-am auzit vorbind pe unii nu există. Diversele amănunte care apar din investigațiile lui Aurel (magistrală oglinda ce reflectă hidra birocratică din România, mai vie ca niciodată, strivitoare, insensibilă, intimidantă în raport cu oamenii, rămași în continuare la stadiul de numere de înregistrare) nu sunt suficiente pentru a agrega o miză polițistă. Sunt informații ce se adună incremental în urma pelerinajului pe care Aurel este nevoit să-l facă, în mod repetat, la ghișeele/birourile de relații cu publicul din multele organizații care se ocupă de cazul lui. El știe un singur lucru: că Irina nu avea motive să se sinucidă ("Uitați-vă la poza asta: vi se pare că seamănă cu o persoană care vrea să moară? Era fericită, voia să se întoarcă în țară, aveam un viitor împreună"). Restul, cât și care o fi, trebuie aflat! De-aia rămâne neclintit și vrea să meargă în Egipt. E liniștea lui interioară în joc, dar mai ales orgoliul de bărbat (sur)prins între/de două realități, arbitrare amândouă. Abia acolo ar - și am - putea da peste filonul polițist al poveștii.

Premii (pentru cei interesați):
Marele Premiu şi Premiul FIPRESCI la CinePécs Moveast
Marele Premiu la Festivalul Anonimul
Premiul Zilelor Filmului Românesc TIFF 2009
Cea mai bună regie - Atlas d’Argent, la Festivalul Internaţional de Film de la Arras (6-15 noiembrie 2009)

Houellebecq meets Ratanaruang

Screenshot from Ploy (dir. Pen-Ek Ratanaruang/2007)

„Fustele, asemeni cortinelor de la teatru mai târziu, mi-au stârnit curiozitatea. Voiam să știu ce-i sub ele. Era o așteptare, dar și o posibilitate. Fusta era un obiect intermediar; un lucru în sine și un mijloc de a ajunge în altă parte. Asta a devenit paradigma cunoașterii importante pentru mine. Lumea e o fustă pe care vreau s-o ridic". (Michel Houellebecq)

Din Particulele elementare am extras fragmentul de mai sus. Nu e nimic eclatant în el. Nu pentru cine e familiarizat cu obsesiile lui Houellebecq (a se lua în calcul și La rivière, adică transpunerea lor cinematic-schematizată). Dacă stai și gândești puțin problema, viziunea e chiar banală (plus că, dacă nu ai ochiul format, sub unele fuste poți da peste surprize, surprize!). Dacă ne raportăm strict la vorbele scriitorului, avem de-a face cu un caz ideal, desigur! Văzând și revăzând eu Ploy, mi-a fost ușor să fac legătura între Houellebecq, fuste și paradigma cognitivă optimă (cred că merge - la limită, acea limitație care nu limitează - și optică). Dovada e, opinez, grăitoare. Și inspirațională!

All the Presidents' Movies

Ştiţi ce film a văzut JFK cu o zi înainte să-și piardă viața în Dallas? From Russia With Love, un Bond clasic având "războiul rece" cireaşa de pe plot. O ironie a destinului, poate, tulburătoare totuși, dacă ne gândim că Lee Harvey Oswald, singurul făptaş dovedit că a participat fizic la asasinat, avea clare simpatii promoscovite (a stat o vreme în ex-Uniunea Sovietică şi a figurat, zice-se, pe statul de plată al KGB ca agent de influenţă).

Ce peliculă a cenzurat Nixon înainte de a deveni el însuşi personaj într-un thriller politic aka Watergate, regizat (prost) chiar de el? Una relativ obscură, 1776. Pe motiv că îl strângeau pantofii ideologici, le-a sugerat specialiştilor să ducă filmul la prășit. Nu de alta, dar satiriza regimul conservator cu versuri precum We have land, cash in hand, self-command, future planned, fortune flies, society survives in neatly ordered lives. Ei bine, o astfel de abordare era, în opinia lui Nixon, cam deplasată chiar şi în ţara libertăţii totale de exprimare (şi cu vorba, dar mai ales cu fapta, după cum, în cazul său, s-a constatat ulterior).

Home cinema-ul prezidenţial a fost inaugurat, în mod cu totul previzibil, cu Naşterea unei naţiuni, blockbuster al epocii mute realizat de D.W. Griffith (1915). Dincolo de meritele artistice, şi acestea contestate de unii, filmul rămâne rasist în esenţă (negrii care apăreau acolo erau... albi vopsiţi cu cremă de ghete doar pe față, urechile rămânând natur, iar Ku Klux Klan-ul era glorificat).

Cel mai cinefil președinte a fost Jimmy Carter. În mandatul său a văzut 580 de filme, în medie unul la trei zile. Exagerând puțin, se poate spune că America, rămasă pe pilot automat, a prosperat economic (Carter era baptist şi probabil ştia mai bine ca oricine semnificaţia versului He’s Got the World in His Hands). Apoi, coincidenţă sau ba, succesorul său și cel mai bine clasat în acest clasament e chiar un… actor: Ronald Reagan (330). Nu prea talentat și eclipsat în junețe de Errol Flynn, pe care îl detesta asiduu şi din cauza asta, dar și din cauza vieții desfrânate pe care rivalul o ducea, dar foarte charismatic în politică şi, ca în scenariile atât de dragi marilor studiouri, victimă a unui atentat căruia i-a supravieţuit. Reagan, un sentimental şi un familist convins, a fost printre puţinii preşedinţi pe care i-a podidit plânsul la vizionări. El a fost impresionat de scena finală din E.T., Clinton de finalul din Pay It Forward (o moarte absurdă), iar George Bush sr. de câteva secvențe din The Rookie.

Revenind la JFK. Era un lucru știut că nu avea organ pentru comedii sau drame romantice (americane ori europene). A rămas de pomină episodul cu Jackie abandonată în sală, întrucât el, plictisit de naraţiunea lentă din Anul trecut la Marienbad, ecranizarea lui Alain Resnais după romanul scenariul lui Robbe-Grillet, s-a lăsat păgubaş şi s-a dus la culcare. Cu atât mai spectaculoasă apare prin prisma acestei "demisii", escapada sa cinefilă din miez de noapte, când, însoţit de câţiva feds, s-a "strecurat" într-unul din cinematografele Warner din Washington pentru a vedea în tihnă Spartacus! Chiar şi aşa, va rămâne preşedintele cu cele mai puţine filme urmărite: 22. În 1.000 de zile.

Toate aceste lucruri, dar şi multe altele pe care nu le pot inventaria aici, sunt prezentat într-un documentar pe care eu îl găsesc fascinant: All the Presidents' Movies (bazat în mare parte pe mărturiile lui Paul Fischer, proiecţionistul oficial al Casei Albe în perioada 1953-1986). Acest domn a ţinut o evidenţă scrupuloasă a tuturor filmelor proiectate atât la reşedinţa oficială a primilor bărbaţi americani, cât şi la Camp David. În plus, stă bine şi cu anecdotica! De exemplu, nu a uitat cum Sylvester Stallone, invitat în 1981 de Reagan să vadă împreună Rocky, l-a pârât la nuştiuce asociaţie profesională cerându-i şi demisia c-un drum, nemulţumit de sonorizarea "slabă", asta deşi Francis Ford Coppola dotase sala cu Dolby Surround în urmă cu doi ani.

Ce e cu adevărat interesant e că preferințele cinematografice ale acestor oameni pot fi puse în relație cu evenimente din viața lor. Filmul preferat al lui Nixon? Patton (inspirat din viaţa şi faptele de vitejie/mârlănie ale unui general american din World War II, dur şi despotic, deopotrivă erou şi monstru). La Clinton e şi mai simplu: American Beauty. Cum documentarul a fost realizat în 2003, la 5 ani după sexgate-ul Lewinsky (1998), o secvenţă memorabilă prin forţa sa simbolică e cea în care Mr. Bill C. îi face o înflăcărată recenzie, în vreme ce camera scanează celebrul poster cu Mena Suvari plutind aproape goală într-o cadă cu petale de trandafir.

Pentru cei interesați de ierarhii, iată şi un top 10 al celor mai vizionate filme, aşa cum rezultă din preferinţele prezidenţiale (western-urile iau caimacul):

10) Field of Dreams
9) The Bridge on the River Kwai
8) The Longest Day
7) A Man For All Seasons
6) Sabrina (varianta din '54 cu Bogey & Audrey Hepburn)
5) Patton
4) Roman Holiday
3) Casablanca (Radu Cosaşu ar fi încântat să afle că filmul său de căpătâi e atât de sus într-un clasament cu - unii - oameni josnici)
2) Bad Day at Black Rock
1) High Noon

Trei de roșu (de Almodóvar)

Volver (dir. Pedro Almodóvar/2006)

10 Best Movies of the 90s (by Martin Scorsese)

Bun, nu-s 10, sunt 11, dar e de înțeles: Scorsese nu-l putea lăsa pe dinafară tocmai pe Michael Mann :) Here it is!

Pot să mă laud că în afară de locul III le-am văzut pe toate? Uite că pot! Și pot să mai spun că jubilez datorită a ceea ce am găsit pe locurile II, V și VII? Uite că pot spune și asta. Și-ar mai fi ceva: filmele de pe primul și al treilea loc sunt din anii '80, numai că Scorsese le-a plasat în top judecând după data la care le-a văzut sau au fost distribuite în State. Scorsese nu mi-a fost niciodată antipatic, însă acum mi-e și mai simpatic, chiar drag aș putea zice. Dacă aș avea ceva de obiectat atunci reproșul ar fi că nici un WKW nu a prins shortlist-ul său!

The Follow (WKW)

Fără prea multe cuvinte, The Follow, "bijuteria" realizată de Wong Kar Wai pentru seria BMW The Hire, pe un scenariu de Andrew Kevin Walker (scenarist la Se7en), cu Clive Owen, Mickey Rourke, Forest Whitaker şi Adriana Lima şi cu Harris Savides (director of photography), responsabil cu hipnotismul vizual şi aici şi în filmele lui Gus van Sant (Finding Forester, Gerry, Elephant, Last Days, Milk), dar şi în Birth, Zodiac sau Whatever Works.

Cei care-l ştiu & iubesc pe WKW vor mai remarca subtilele aluzii la un Hitchcok clasic - Vertigo - şi superba melodie, Unicornio, cover, cum altfel?, după Silvio Rodriguez, muzicant cubanez de legendă (în film cântă Cecilia Noel).

Şi mai merită reţinută replica asta: There's always something waiting at the end of the road. If you're not willing to see what it is, you probably shouldn't be out there in the first place.

Amintirile și scrierile unei foste Catwoman

credit foto: photobucket.com

Julie Newmar, prima Catwoman rămasă în imaginarul cinefilo-erotic colectiv, preponderent american, deși cronologic vorbind n-a fost prima. Avantajul ei se datorează apariției în 13 episoade din prima serie TV Batman (1967). Frumoasă, sexy, deșteaptă și cu un pronunțat simț al umorului - dovadă și fotografia postată aici - Julie Newmar și-a trăit anii de glorie în deceniile 6 și 7 ale secolului trecut prin câteva zeci de roluri, majoritatea în producții tv de larg consum. La ora actuală e o respectabilă doamnă care-și publică amintirile (și nu numai) pe site-ul personal. De care are mai multă grijă decât ne-am putea închipui.

Iată ce povestește cu mult aplomb și vocabular adecvat despre filmările pentru un videoclip pe care nu pot să-l integrez aici din cauză de copyright: 

By the second night, real trouble arose. I held the producer in my arms as he wept, crying over the cost of everything, from the overtime, to the out-of-control exuberance and excess. George Michael saved the day by paring the production down from 100 super models to three of us. I was left, along with Linda Evangelista in her white furs, and that wild must-see motorcycle girl.

After flying First Class Air France, I was an American in Paris who felt like a girl just off the farm, barefoot at Tiffany’s, unaccompanied, awkward and out-of-step. I was suddenly witnessing and experiencing the best in the world, in fashion, taste, flowers, everything in the inner world of Parisian haute couture. And it was stupefying.

(...) One wall held all the sketches and the lineup for each girl, with barely enough time to change in between. Hysterics were normal at show time. Nude girls, three or four assistants to each one. Hair and make-up was first and tediously long! I wore two, or was it three, deep red wigs, with Thierry’s black rubber lace gown, which later was stolen and turned up in Watts in Los Angeles (or was I hearing too many stories?). It was valued at $70,000. I wore it for my 15 second appearance at the finale of “To Wong Foo Thanks for Everything, Julie Newmar.”

Totuși, zice doamna Newmar, versiunea promovată de George Michael pentru Too Funky e mai slabă decât cea a lui Thierry Mugler, responsabil de tot dezmățul: Everyone should see Mugler’s uncut version of the George Michael video. It’s wildly different, altogether tantalizing, and way off the charts with its diamond-heeled debauchery.

L-am văzut și eu și-l postez, pentru că - ați ghicit! - are dreptate!

She's a Lady!

She's got style, she's got grace, she's a winner. She's a Lady. She's 49. Happy Birthday!

- imagini din Assassins, one of my guilty pleasures -

Sleuth: remake high tech

"Îi recunosc doar meritul de a-l fi deghizat atât de bine pe Jude Law la un moment dat, unele unghiuri de filmare şi capacitatea de a rezista ca film fără vreo apariţie feminină* live prin el. Să zicem că-i mai recunosc consecvenţa de a-l fi livrat pe Jude Law în roluri odinioară jucate de Michael Caine..." Asta îmi scria un prieten după ce a văzut Sleuth, povestea unui autor de bestseller-uri polițiste care-și suspectează soția de adulter cu un actor mai tânăr.

Sleuth. 2007. Remake. În 1972, Andrew Shaffer a scris piesa de teatru-sursă. În acelaşi an a "lucrat-o" pentru Joseph L. Mankiewicz (câteva borne: All About Eve, The Barefoot Contessa, Cleopatra, The Quiet American). Sleuth avea să fie ultimul său film. Până în 1993, când a închis ochii, a stat departe de platouri. Rolurile principale în versiunea princeps le-au deţinut Laurence Olivier şi Michael Caine.

După 35 de ani, sir Harold Pinter confecționează un scenariu based on, păstrând din materialul original doar liniile de forţă care pun în valoare protagoniştii, loviți și ei de minimalismul dramaturgic-chirurgical: dacă distribuţia anterioară număra cinci inși, inclusiv o femeie, acum au mai rămas doi (hai trei, dacă-l numărăm și pe el, plasat autoironic într-un rol periferic). Ambii masculi, pretext ideal pentru a strecura niscai gay undertones spre sfârșit, add-on a cărui introducere mi s-a părut forțată atât ca subplot, dacă asta era ideea, cât şi ca diversiune vizuală. Michael Caine face rolul lui Olivier, iar în rolul lui Caine, deja v-am zis, e… Jude Law. Regia: Kenneth Branagh.

Branagh n-are probleme cu astfel de transpuneri. E în elementul său. Vreau să spun că n-are probleme în a le teatraliza cu stil (design interior high-end, tehnologie futuristă & lumini asortate inclusiv cu trăirile personajelor) și metodă (decupaj, quiproquo-uri, replici cu miez reactiv). Simplu spus, modul în care le utilizează/dozează îl desparte de cei care fac teatru filmat încercând să facă film. Schepsisul, așadar, nu e acţiunea (care poate duce oriunde sau se poate sfârși aproape oricum!), ci dialogul. Duelul verbal obturează duelul fizic. Nici nu-i greu cu versatilul & polivalentul Caine trimis pe un front pe care-l cunoaște la perfecție. Nu degeaba Pauline Kael spunea că Michael Caine reprezintă în arta actorului de film cam ceea ce reprezintă Jean Renoir în arta regiei. Ori arta asta o cunoaște și Branagh, cum cred că știe, intuitiv dacă nu ad litteram, următorul postulat al lui Renoir: „Regula de aur a unui film «comercial» stă mai ales în faptul că nu trebuie să surprinzi publicul decât fizic”. Branagh nu ne surprinde fizic, dar nici nu comite vreo capodoperă! Sleuth e doar o demonstrație agreabilă de măiestrie în regim de austeritate și unitate dramatică.

*Nu luați în seamă ce zice imdb.com! Genericul de final nu creditează nici o actriță în film (am detașat un screenshot și l-am atașat aici).

(click image to enlarge)