Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

22 decembrie 2009

Avatarul faraonului (închipuit) Cameron

N-aveam de gând să scriu despre Avatar. Totuși, o să expun succint câteva lucruri de bun simț (ca paradox sau nu) pe acest subiect pentru a întărâta corul de lăudători să țipe și mai tare. Avatar nu e un film în sensul în care un cinefil, fie el și conservator, se raportează la noțiune. Seamănă cu un cavou luxos cu spume, ubertehnologizat, ca al maneliștilor mioritici, un loc de veci în care Cameron, pe care-l suspectez de megalomanie galopantă, încearcă să vâre de-a valma tot ce s-a făcut până acum în Cinema. Ceva de genul, "sunteți cu toții niște pămpălăi, uite-aici la nen-tu cum vă scoate Filmul din cap". Filmul cu F, desigur, pentru că, în adâncul sufletului său, miculuț și meschin, s-a pripășit o singură idee și aia fixă: să egaleze cu 0 tot ce s-a făcut până la el, să pună o nouă piatră de hotar, să facă istorie, deci: înainte și după Avatar, înainte și după Cameron.

James Cameron nu e Michael Bay să facă filme de dragul efectelor speciale. Prin comparație, Bay sau Emmerich par inocenți și devin brusc frecventabili: niște copii mari care au refuzat să-și abandoneze jucăriile. Cameron, în schimb, lasă impresia că a avut o copilărie scurtă și agitată, de unde și o sumă de frustrări, între care cea mai importantă - lumea nu-i recunoaște capacitățile. Prin urmare, el face filme cu efecte speciale, CGI and all that shit, pentru a demonstra ceva. Unu la mână: că știe meserie (nu contestă nimeni asta) și doi: că iubește Cinema-ul. Desigur, în felul său. Așa cum apostolul Pavel, până la episodul Drumul Damascului, prigonea creștini în numele Mântuitorului sau cum Nero iubea Roma dându-i foc.

Nu pot fi impresionat de puțoisme d-astea. Nu pot fi impresionat de "creațiile" unei personalități cangrenate de grandomanie, în cazul de față de ultima ispravă a unui individ ce nu e în stare să-mi vândă o iluzie fără a recurge la tâmpenii sofisticate. Ce face el cu Avatar nu e film. E orice altceva, dar, în primul rând, efectul pervers al unei mutații genetice: în cazul lui, acneea juvenilă s-a mutat de pe epidermă pe scoarța cerebrală. Acesta e adevăratul avatar, aceasta e adevărata metamorfoză.

Evident că în universul axiologic de tip beckettian în care ne mișcăm, Avatar poate și reușește să sucească mințile, poate să subjuge și să înregimenteze gustul "fanaticilor disponibili" care-au crescut cu filmulețe făcute cu telefonul mobil, postate-apoi pe Youtube. În lume, există milioane, sute de milioane poate, de cameroni mai mici care așteaptă alt furaj, junk food high end. În sfârșit, a venit.

Pentru ei s-a zdrobit atâta Cameron-unicul, pentru ei a stat Cameron-întâiul 12 ani (cu intermitențe) în deșert căutând un nou dumnezeu, pentru ei și-a jertfit demnitatea de cineast (cât-o fi fost). Iluminat și convertit vine acum și le vinde o poveste pe care am/au mai văzut-o de o mie de ori, însă n-are a face: e cu 3D, e cu efecte să moară mama, e cum n-a mai fost, deci foarte tare, frate, vorba unor personaje care o anturau pe Coana Chirița. În visul lui de preamărire, Mentorul s-a găinățat pe toți. De la Melies la Fellini unul n-a scăpat, le-a dat clasă tuturor.

Ca să n-o mai lungesc: pentru mine, Avatar e un discurs cuperotic și atât. În ce mă privește, îl voi prefera întotdeauna pe Paul lui James Cameron, fie și pentru munca - excelentă - alături de Dion Beebe în Collateral-ul lui Mann.