Am rămas cu sentimente amestecate după Cealaltă Irina. Asta deși Andrei Gruzsniczki nu amestecă lucrurile, așa cum se întâmplă, de obicei, în cazul debutanților. Aflat la primul lungmetraj din carieră, el nu cade în păcatul ostentației, nu ține morțiș să arate că știe meserie, deși e evident că știe. El nu vine cu unghiuri deștepte, nu improvizează de dragul improvizației, nu bruschează camera și nici nu implantează vreun gimmick narativ care să răstoarne decisiv perspectiva. Mai exact, evită "montrajul" și spune rotund, pe șleau, fără stridențe, o poveste despre anti-eroi și mormintele în care ei își îngroapă iluziile o dată ce moartea îi va despărți. Din punctul meu de vedere, suntem în prezența unui debut demn de toată atenţia. Şi stima.
Scenariul e inspirat dintr-un caz real: o femeie (Simona Popescu/Irina) pleacă la muncă în străinătate - Egipt (Cairo), de unde revine într-un sicriu, soțul ei (Andi Vasluianu/Aurel) încercând apoi să afle pe cont propriu circumstanțele în care a survenit decesul. Ei bine, adaptarea, aranjarea, transformarea unui astfel de material în subiect cinematografic (Ileana Muntean, Mircea Staiculescu și Gruzsniczki însuși) sunt minuțios realizate. Realitatea este excoriată cu grijă: grija pentru detaliu, grija pentru "istoria" personală a personajelor principale, dar și a celor de coloratură, grija de a nu apăsa prea mult pe coarda sentimentală. O singură dată simți că-ți vibrează în coșul pieptului un do de sus, însă plasarea cumva en passant îi atenuează încărcătura: Aurel, aflat "la cuțite" cu tatăl Irinei ("A avut ghinionul să dea peste tine, un vierme", îi spune acesta), e rugat de cumnată să mai treacă pe la socri, mai ales că, "o să se nască ăla micu' și ne-am gândit să-i punem numele Aurelian". În punctul acela al desfășurării evenimentelor, cu un Aurel paznic la mall, rămas singur într-o luptă inegală și absurdă, replica te lasă fără aer, pur și simplu!
Cei doi protagoniști - Irina și Aurel - sunt construiți și interpretați încât nu te poți atașa de ei. Ființe unidimensionale, in(di)vizibile, șterse, puncte coliniare până la momentul rupturii de nivel din viața lor (dacă erau trei, determinau un plan, ca în geometrie). Dacă de la Andi Vasluianu mă așteptam să facă față unui personaj cam tolomac pus să reacționeze în fața unei tragedii personale (apropo, e primul său rol de mare întindere!), revelația vine de la Simona Popescu. Ea a înțeles perfect resorturile intime ce animă universul ambiguu al unei "țărășence": între adaptarea perfectă la mediul străin în care s-a stabilit și renunțarea la orice precauții în cel natural nu există discrepanțe (e antologic turul de forță pe care-l face acasă la ai ei, undeva prin Prahova, în iegării și șlapii de tarabă atât de tipici pentru un anume fel de a fi). Cu alte cuvinte, evoluează exact în acel registru ce dă chip țopeniei naturale și cochetăriei de împrumut, adulmecând, exploatând la maximum micile și marile oportunități ce se ivesc. E clar că nu poți simți ceva pentru astfel de personaje dintr-un motiv simplu: nu impun distanță, inaccesibilitate. Fiind prea apropiate de noi, de mediul larvar, în genere, în care ne mișcăm în viața de zi cu zi, singurele opțiuni sunt neutralitatea, circumspecția, neimplicarea.
Falsul policier de care i-am auzit vorbind pe unii nu există. Diversele amănunte care apar din investigațiile lui Aurel (magistrală oglinda ce reflectă hidra birocratică din România, mai vie ca niciodată, strivitoare, insensibilă, intimidantă în raport cu oamenii, rămași în continuare la stadiul de numere de înregistrare) nu sunt suficiente pentru a agrega o miză polițistă. Sunt informații ce se adună incremental în urma pelerinajului pe care Aurel este nevoit să-l facă, în mod repetat, la ghișeele/birourile de relații cu publicul din multele organizații care se ocupă de cazul lui. El știe un singur lucru: că Irina nu avea motive să se sinucidă ("Uitați-vă la poza asta: vi se pare că seamănă cu o persoană care vrea să moară? Era fericită, voia să se întoarcă în țară, aveam un viitor împreună"). Restul, cât și care o fi, trebuie aflat! De-aia rămâne neclintit și vrea să meargă în Egipt. E liniștea lui interioară în joc, dar mai ales orgoliul de bărbat (sur)prins între/de două realități, arbitrare amândouă. Abia acolo ar - și am - putea da peste filonul polițist al poveștii.
Premii (pentru cei interesați):
Marele Premiu şi Premiul FIPRESCI la CinePécs Moveast
Marele Premiu la Festivalul Anonimul
Premiul Zilelor Filmului Românesc TIFF 2009
Cea mai bună regie - Atlas d’Argent, la Festivalul Internaţional de Film de la Arras (6-15 noiembrie 2009)
Scenariul e inspirat dintr-un caz real: o femeie (Simona Popescu/Irina) pleacă la muncă în străinătate - Egipt (Cairo), de unde revine într-un sicriu, soțul ei (Andi Vasluianu/Aurel) încercând apoi să afle pe cont propriu circumstanțele în care a survenit decesul. Ei bine, adaptarea, aranjarea, transformarea unui astfel de material în subiect cinematografic (Ileana Muntean, Mircea Staiculescu și Gruzsniczki însuși) sunt minuțios realizate. Realitatea este excoriată cu grijă: grija pentru detaliu, grija pentru "istoria" personală a personajelor principale, dar și a celor de coloratură, grija de a nu apăsa prea mult pe coarda sentimentală. O singură dată simți că-ți vibrează în coșul pieptului un do de sus, însă plasarea cumva en passant îi atenuează încărcătura: Aurel, aflat "la cuțite" cu tatăl Irinei ("A avut ghinionul să dea peste tine, un vierme", îi spune acesta), e rugat de cumnată să mai treacă pe la socri, mai ales că, "o să se nască ăla micu' și ne-am gândit să-i punem numele Aurelian". În punctul acela al desfășurării evenimentelor, cu un Aurel paznic la mall, rămas singur într-o luptă inegală și absurdă, replica te lasă fără aer, pur și simplu!
Cei doi protagoniști - Irina și Aurel - sunt construiți și interpretați încât nu te poți atașa de ei. Ființe unidimensionale, in(di)vizibile, șterse, puncte coliniare până la momentul rupturii de nivel din viața lor (dacă erau trei, determinau un plan, ca în geometrie). Dacă de la Andi Vasluianu mă așteptam să facă față unui personaj cam tolomac pus să reacționeze în fața unei tragedii personale (apropo, e primul său rol de mare întindere!), revelația vine de la Simona Popescu. Ea a înțeles perfect resorturile intime ce animă universul ambiguu al unei "țărășence": între adaptarea perfectă la mediul străin în care s-a stabilit și renunțarea la orice precauții în cel natural nu există discrepanțe (e antologic turul de forță pe care-l face acasă la ai ei, undeva prin Prahova, în iegării și șlapii de tarabă atât de tipici pentru un anume fel de a fi). Cu alte cuvinte, evoluează exact în acel registru ce dă chip țopeniei naturale și cochetăriei de împrumut, adulmecând, exploatând la maximum micile și marile oportunități ce se ivesc. E clar că nu poți simți ceva pentru astfel de personaje dintr-un motiv simplu: nu impun distanță, inaccesibilitate. Fiind prea apropiate de noi, de mediul larvar, în genere, în care ne mișcăm în viața de zi cu zi, singurele opțiuni sunt neutralitatea, circumspecția, neimplicarea.
Falsul policier de care i-am auzit vorbind pe unii nu există. Diversele amănunte care apar din investigațiile lui Aurel (magistrală oglinda ce reflectă hidra birocratică din România, mai vie ca niciodată, strivitoare, insensibilă, intimidantă în raport cu oamenii, rămași în continuare la stadiul de numere de înregistrare) nu sunt suficiente pentru a agrega o miză polițistă. Sunt informații ce se adună incremental în urma pelerinajului pe care Aurel este nevoit să-l facă, în mod repetat, la ghișeele/birourile de relații cu publicul din multele organizații care se ocupă de cazul lui. El știe un singur lucru: că Irina nu avea motive să se sinucidă ("Uitați-vă la poza asta: vi se pare că seamănă cu o persoană care vrea să moară? Era fericită, voia să se întoarcă în țară, aveam un viitor împreună"). Restul, cât și care o fi, trebuie aflat! De-aia rămâne neclintit și vrea să meargă în Egipt. E liniștea lui interioară în joc, dar mai ales orgoliul de bărbat (sur)prins între/de două realități, arbitrare amândouă. Abia acolo ar - și am - putea da peste filonul polițist al poveștii.
Premii (pentru cei interesați):
Marele Premiu şi Premiul FIPRESCI la CinePécs Moveast
Marele Premiu la Festivalul Anonimul
Premiul Zilelor Filmului Românesc TIFF 2009
Cea mai bună regie - Atlas d’Argent, la Festivalul Internaţional de Film de la Arras (6-15 noiembrie 2009)