"Îi recunosc doar meritul de a-l fi deghizat atât de bine pe Jude Law la un moment dat, unele unghiuri de filmare şi capacitatea de a rezista ca film fără vreo apariţie feminină* live prin el. Să zicem că-i mai recunosc consecvenţa de a-l fi livrat pe Jude Law în roluri odinioară jucate de Michael Caine..." Asta îmi scria un prieten după ce a văzut Sleuth, povestea unui autor de bestseller-uri polițiste care-și suspectează soția de adulter cu un actor mai tânăr.
Sleuth. 2007. Remake. În 1972, Andrew Shaffer a scris piesa de teatru-sursă. În acelaşi an a "lucrat-o" pentru Joseph L. Mankiewicz (câteva borne: All About Eve, The Barefoot Contessa, Cleopatra, The Quiet American). Sleuth avea să fie ultimul său film. Până în 1993, când a închis ochii, a stat departe de platouri. Rolurile principale în versiunea princeps le-au deţinut Laurence Olivier şi Michael Caine.
După 35 de ani, sir Harold Pinter confecționează un scenariu based on, păstrând din materialul original doar liniile de forţă care pun în valoare protagoniştii, loviți și ei de minimalismul dramaturgic-chirurgical: dacă distribuţia anterioară număra cinci inși, inclusiv o femeie, acum au mai rămas doi (hai trei, dacă-l numărăm și pe el, plasat autoironic într-un rol periferic). Ambii masculi, pretext ideal pentru a strecura niscai gay undertones spre sfârșit, add-on a cărui introducere mi s-a părut forțată atât ca subplot, dacă asta era ideea, cât şi ca diversiune vizuală. Michael Caine face rolul lui Olivier, iar în rolul lui Caine, deja v-am zis, e… Jude Law. Regia: Kenneth Branagh.
Branagh n-are probleme cu astfel de transpuneri. E în elementul său. Vreau să spun că n-are probleme în a le teatraliza cu stil (design interior high-end, tehnologie futuristă & lumini asortate inclusiv cu trăirile personajelor) și metodă (decupaj, quiproquo-uri, replici cu miez reactiv). Simplu spus, modul în care le utilizează/dozează îl desparte de cei care fac teatru filmat încercând să facă film. Schepsisul, așadar, nu e acţiunea (care poate duce oriunde sau se poate sfârși aproape oricum!), ci dialogul. Duelul verbal obturează duelul fizic. Nici nu-i greu cu versatilul & polivalentul Caine trimis pe un front pe care-l cunoaște la perfecție. Nu degeaba Pauline Kael spunea că Michael Caine reprezintă în arta actorului de film cam ceea ce reprezintă Jean Renoir în arta regiei. Ori arta asta o cunoaște și Branagh, cum cred că știe, intuitiv dacă nu ad litteram, următorul postulat al lui Renoir: „Regula de aur a unui film «comercial» stă mai ales în faptul că nu trebuie să surprinzi publicul decât fizic”. Branagh nu ne surprinde fizic, dar nici nu comite vreo capodoperă! Sleuth e doar o demonstrație agreabilă de măiestrie în regim de austeritate și unitate dramatică.
*Nu luați în seamă ce zice imdb.com! Genericul de final nu creditează nici o actriță în film (am detașat un screenshot și l-am atașat aici).
(click image to enlarge)