Seamănă cu o autoflagelare, dar nu e! E un follow up necesar la un post anterior, nu ştiu dacă şi suficient! Aşadar, mi-au ieşit trei pronosticuri: Dickens (Chris) a primit Oscarul binemeritat pentru asamblarea Slumdog-ului la marea artă, Heath Ledger a fost canonizat în absenţă (justificată), iar la scenariu original a câştigat Milk-man Dustin Lance Black. Trei din zece aici, cam puţin, zero din cinci dincolo, overall am picat cu succes. În acest context, orice discuţie despre alegerile bizare sau previzibile ale Academiei e inutilă şi tardivă!
24 februarie 2009
23 februarie 2009
DVD de colecție: People I Know
Excelentă alegere au făcut cei de la Săptămâna financiară în materie de dvd-companion pentru numărul ce tocmai a ieșit!
People I Know* (traducerea titlului, ca de obicei, execrabilă: Cu cărțile pe față; de-ar fi să pot, aș da o ordonanță de urgență privind interzicerea adaptării aberante a titlurilor) e unul din filmele mici (& much underrated) în care Pacino ne arată cât de uriaș e (lângă el, Kim Basinger și Ryan O'Neal îi fac marcaj om la om pe tot ecranul și ies onorabil din duel).
Pacino apare în fiecare scenă (însă nu remarci asta decât târziu) și apariția lui e copleșitoare. People I Know vorbește despre vulnerabilitatea relațiilor umane, despre șanse ratate, despre tristețea incomensurabilă a unei vieți risipite înainte de a fi, cu adevărat, trăită! Îl recomand mai ales oamenilor din presă și de PR, care ar trebui să-l vadă pentru a învăţa când trebuie să se lase de meserie şi să plece dracului acasă, unde, dacă au noroc, încă îi mai aşteaptă cineva.
*People I Know (r. Danny Algrant, an de apariție - 2002)
People I Know* (traducerea titlului, ca de obicei, execrabilă: Cu cărțile pe față; de-ar fi să pot, aș da o ordonanță de urgență privind interzicerea adaptării aberante a titlurilor) e unul din filmele mici (& much underrated) în care Pacino ne arată cât de uriaș e (lângă el, Kim Basinger și Ryan O'Neal îi fac marcaj om la om pe tot ecranul și ies onorabil din duel).
Pacino apare în fiecare scenă (însă nu remarci asta decât târziu) și apariția lui e copleșitoare. People I Know vorbește despre vulnerabilitatea relațiilor umane, despre șanse ratate, despre tristețea incomensurabilă a unei vieți risipite înainte de a fi, cu adevărat, trăită! Îl recomand mai ales oamenilor din presă și de PR, care ar trebui să-l vadă pentru a învăţa când trebuie să se lase de meserie şi să plece dracului acasă, unde, dacă au noroc, încă îi mai aşteaptă cineva. *People I Know (r. Danny Algrant, an de apariție - 2002)
22 februarie 2009
Dubito ergo sum? Sum of all fears!
„Ce faci când nu eşti sigur?” Aşa îşi începe părintele Flynn (Philip Seymour Hoffman) prima din cele trei predici ţinute în catedrala şcolii catolice Saint Nicholas din Bronx (suntem în 1964, ajunul Crăciunului, la un an după asasinarea lui JFK). Păi ce poţi face? Eziţi, insinuezi, aştepţi, aştepţi la cotitură, forţezi nota, cauţi, confrunţi, intimidezi! Tehnici deloc străine maicii Aloysius Beauvier (Meryl Streep, a badass nun), directoarea şcolii. Ăsta e stilul ei de leadership, aşa înţelege să apere de imixtiunile lumeşti o instituţie de învăţământ cu straşnice temelii religioase. Nu-l suportă pe Flynn, pe care-l vede ca agent destabilizator pentru modelul ei pedagogic bazat pe duritate (verbală şi - la rigoare - fizică) ruptă din Rai.
Popularitatea lui în rândul elevilor, a băieţilor în special, o irită şi îi alimentează paharul suspiciunii din care dă şi altora să bea. După o vreme, una din călugăriţele antrenate întru vigilenţă vede nişte lucruri, o înştiinţează şi moara începe să macine. Îl convoacă la un interogatoriu (prima oară cu martori, a doua fără) şi declanșează ofensiva (rezumată de mine astfel): „Părinţele, d-ăsta-mi eşti? Vrei cântece laice în programul de Crăciun? Ok, ne mai gândim, da' mai bine spune ce căutai dumneata singur, în altar, cu băiatul ăla negru? I-ai dat să bea? De ce? Nu i-ai dat? Minți! Spune tot..." Nota bene: băiatul ăla negru, Donald Miller (Joseph Foster II), e primul elev de culoare din istoria şcolii (efecte colaterale așteptate: dificultăți de integrare, discriminare etc.)
A doua predică e răspunsul la acuzaţiile neduse până la capăt, căci Sister Beauvier nu are o dovadă zdrobitoare care să-l înfunde. Se bazează doar pe experienţă şi chiar dacă adevărul ar fi altul, tot nu ar fi o problemă: things can be adjusted (poate vi-i aduceţi aminte pe Tommy Lee Jones în The Fugitive cu acel „I don't care” vs. „I'm not guilty” sau pe David Morse în 16 Blocks cu „Fuck the truth”). Morala din pilda părintelui Flynn (bârfele şi insinuările răspândite pe seama cuiva sunt ca penele dintr-o pernă sfâșiată: o dată ce și-au luat zborul, lucrurile nu vor mai fi niciodată ca înainte) ratează ţinta principală, dar o atinge pe Sister James (Amy Adams), cea care-l "turnase".
Ea e prinsă întotdeauna la mijloc în ciocnirea surdă dintre orgoliile tectonice ale celor doi beligeranţi, e mereu ezitantă, informaţiile deţinute sunt insuficiente pentru a-și asuma tranșant o poziţie, e prea naivă să fie duplicitară, dac-ar putea ar împăca şi capra şi varza, însă şi asta e o misiune cumplit de grea! Rolul ăsta de minge de ping-pong o prinde excelent pe Amy Adams, distribuită oarecum similar și în alte pelicule (Miss Pettigrew Lives For A Day, Charlie Wilson's War, Junebug). Ultima i-a adus prima nominalizare la Oscar tot pentru best supporting actress (2006).
E cel mai bine dezvoltat personaj din acest character study şi al doilea interpretat ireproşabil, după Mrs. Miller (Viola Davis), mama băiatului presupus agresat. Cineva îmi spunea că atât personajul ei, cât și discursul sunt forţate, un gimmick auctorial şi nimic mai mult. Posibil, însă tocmai aici e meritul Violei Davis, actriţă cu ani grei pe scenele Broadway-ului. Prestaţia ei e senzaţională şi face credibil așa-zisul artificial. Apare o singură dată (până și vântul, "semnificant" tare drag lui Shanley, e creditat cu mai multe intervenţii, superflue din punctul meu de vedere), dar e memorabilă. De-asta a şi fost propusă la Oscar, în ciuda celor 12 minute cât numără turul de forţă. Dacă i l-ar fi redus cu vreo 4-5 minute puteam vorbi de un cameo în toată regula!
Doubt vinela Oscar cu cinci nominalizări la patru categorii grele: cea mai bună actriţă (Meryl Streep), cel mai bun actor în rol secundar (Philip Seymour Hoffman), cea mai bună actriţă în rol secundar (Viola Davis & Amy Adams) şi scenariu adaptat (John Patrick Shanley). Cu o astfel de distribuţie, a cărei valoare primeşte, iată, o primă recunoaştere, cel mai nimerit să ia o statuetă (dacă s-ar da la categoria asta) e... directorul de casting!
În ciuda acestor plusuri, Doubt e genul de producţie pe care nu atât lipsa de experienţă a regizorului, cât ambiţia de mărire, îl împiedică să fie excepţional în loc de foarte bun. John Patrick Shanley a bricolat din multipremiata sa piesă (Pulitzer, Tony) un scenariu solid, bine articulat, dar din scenariu nu a făcut şi film. Nici imaginea - curată -, nici unghiurile oblice în care încadrează uneori protagoniştii (supliment de dramatism, pasămite) nu pot elimina impresia de teatru filmat (personajele așteaptă cuminți să le vină rândul la cuvânt, replicile sunt rostite teatral-emfatic, ba am senzaţia că, pe alocuri, Meryl Streep face un pic de overacting, iar scenografia nu iese din tipare).
Partea bună e că autorul nu ne servește verdicte. Nu dă cu pietre în Biserica Catolică şi ai săi slujitori cu comportamente pidosnice, deşi în SUA și în Marea Britanie scandaluri de gen izbucnesc periodic, mai mult, se ferește de grile şi grill-uri morale. El istorisește liniar și corect un caz şi ne lasă nouă, privitorilor, îndoielile în legătură cu vinovăția preotului, deruta sexuală a băiatului de altar, justeţea argumentelor mamei sale sau ale maicii starețe etc. Dubiile nu-s pe ecran, ci dincolo de el. În film e mai degrabă paranoia. Iată de ce, Doubt mi se pare unul din cele mai subtile filme (politice) din ultima vreme.
Popularitatea lui în rândul elevilor, a băieţilor în special, o irită şi îi alimentează paharul suspiciunii din care dă şi altora să bea. După o vreme, una din călugăriţele antrenate întru vigilenţă vede nişte lucruri, o înştiinţează şi moara începe să macine. Îl convoacă la un interogatoriu (prima oară cu martori, a doua fără) şi declanșează ofensiva (rezumată de mine astfel): „Părinţele, d-ăsta-mi eşti? Vrei cântece laice în programul de Crăciun? Ok, ne mai gândim, da' mai bine spune ce căutai dumneata singur, în altar, cu băiatul ăla negru? I-ai dat să bea? De ce? Nu i-ai dat? Minți! Spune tot..." Nota bene:A doua predică e răspunsul la acuzaţiile neduse până la capăt, căci Sister Beauvier nu are o dovadă zdrobitoare care să-l înfunde. Se bazează doar pe experienţă şi chiar dacă adevărul ar fi altul, tot nu ar fi o problemă: things can be adjusted (poate vi-i aduceţi aminte pe Tommy Lee Jones în The Fugitive cu acel „I don't care” vs. „I'm not guilty” sau pe David Morse în 16 Blocks cu „Fuck the truth”). Morala din pilda părintelui Flynn (bârfele şi insinuările răspândite pe seama cuiva sunt ca penele dintr-o pernă sfâșiată: o dată ce și-au luat zborul, lucrurile nu vor mai fi niciodată ca înainte) ratează ţinta principală, dar o atinge pe Sister James (Amy Adams), cea care-l "turnase".
Ea e prinsă întotdeauna la mijloc în ciocnirea surdă dintre orgoliile tectonice ale celor doi beligeranţi, e mereu ezitantă, informaţiile deţinute sunt insuficiente pentru a-și asuma tranșant o poziţie, e prea naivă să fie duplicitară, dac-ar putea ar împăca şi capra şi varza, însă şi asta e o misiune cumplit de grea! Rolul ăsta de minge de ping-pong o prinde excelent pe Amy Adams, distribuită oarecum similar și în alte pelicule (Miss Pettigrew Lives For A Day, Charlie Wilson's War, Junebug). Ultima i-a adus prima nominalizare la Oscar tot pentru best supporting actress (2006).
E cel mai bine dezvoltat personaj din acest character study şi al doilea interpretat ireproşabil, după Mrs. Miller (Viola Davis), mama băiatului presupus agresat. Cineva îmi spunea că atât personajul ei, cât și discursul sunt forţate, un gimmick auctorial şi nimic mai mult. Posibil, însă tocmai aici e meritul Violei Davis, actriţă cu ani grei pe scenele Broadway-ului. Prestaţia ei e senzaţională şi face credibil așa-zisul artificial. Apare o singură dată (până și vântul, "semnificant" tare drag lui Shanley, e creditat cu mai multe intervenţii, superflue din punctul meu de vedere), dar e memorabilă. De-asta a şi fost propusă la Oscar, în ciuda celor 12 minute cât numără turul de forţă. Dacă i l-ar fi redus cu vreo 4-5 minute puteam vorbi de un cameo în toată regula! Doubt vine
În ciuda acestor plusuri, Doubt e genul de producţie pe care nu atât lipsa de experienţă a regizorului, cât ambiţia de mărire, îl împiedică să fie excepţional în loc de foarte bun. John Patrick Shanley a bricolat din multipremiata sa piesă (Pulitzer, Tony) un scenariu solid, bine articulat, dar din scenariu nu a făcut şi film. Nici imaginea - curată -, nici unghiurile oblice în care încadrează uneori protagoniştii (supliment de dramatism, pasămite) nu pot elimina impresia de teatru filmat (personajele așteaptă cuminți să le vină rândul la cuvânt, replicile sunt rostite teatral-emfatic, ba am senzaţia că, pe alocuri, Meryl Streep face un pic de overacting, iar scenografia nu iese din tipare).
Partea bună e că autorul nu ne servește verdicte. Nu dă cu pietre în Biserica Catolică şi ai săi slujitori cu comportamente pidosnice, deşi în SUA și în Marea Britanie scandaluri de gen izbucnesc periodic, mai mult, se ferește de grile şi grill-uri morale. El istorisește liniar și corect un caz şi ne lasă nouă, privitorilor, îndoielile în legătură cu vinovăția preotului, deruta sexuală a băiatului de altar, justeţea argumentelor mamei sale sau ale maicii starețe etc. Dubiile nu-s pe ecran, ci dincolo de el. În film e mai degrabă paranoia. Iată de ce, Doubt mi se pare unul din cele mai subtile filme (politice) din ultima vreme.
P.S.: A treia predică a părintelui Flynn nu mai are nici o importanţă din perspectiva conflictului epic. Shanley spune într-un interviu că a introdus-o doar din respect pentru spectatori (în piesă nu există). În fine, dacă zice el...
21 februarie 2009
"Happy Christmas to you, dear Pedro"
Câți dintre voi știau că Pedro Almodóvar are blog a avut blog? În trei limbi (spaniolă, engleză și franceză). Hai, mâna sus! Ok, nici unul! Mă așteptam (și) la asta. E drept că, în 2009, don Pedro nu a publicat nici un post, dar las' că a scris destule anul trecut. După cum veți observa, blogger-ul Almodóvar nu face economie de amănunte și povestește cu șarm câte-n lună și stele. Între alte însemnări, am găsit această bucată delicioasă (nu traduc pentru că nu-i deloc complicat, înțelege și cucu'):
„It was my birthday two days ago. I received lots of congratulations, some unexpected and original. For example, Meryl Streep sang Happy Christmas in Spanish to me over a friend’s cell phone, from San Sebastian, where she was receiving a tribute. Our mutual friend Chema Prado told her it was Happy Birthday, not Happy Christmas. Was she mistaken? I wouldn’t say that much. She was Meryl Streep and she could sing what she wanted. In the few words she sang in Spanish, you won’t believe it, she didn’t have the slightest accent.
What a great actress and what a delightful person!" (data publicării: septembrie 2008).
Și-acum vreau să ridice mâna ăla sau aia care nu ar vrea să-i cânte Meryl Streep la telefon orice, oricând?! Cine e tentat să zică nu, ar face bine să se abțină!
P.S.:Pe același blog Don Pedro face vorbire despre solistă literalmente fabuloasă: Concha Buika. Din câte știu, nici o melodie nu i-a fost inclusă pe vreo coloană sonoră, așa că ascultați-o aici, fiindcă sunt precis că nici de ea nu ați mai auzit până azi!
What a great actress and what a delightful person!" (data publicării: septembrie 2008).
Și-acum vreau să ridice mâna ăla sau aia care nu ar vrea să-i cânte Meryl Streep la telefon orice, oricând?! Cine e tentat să zică nu, ar face bine să se abțină!
P.S.:
20 februarie 2009
Doubt: audio preview
Până vine cronica in extenso, vă ofer, pe lângă fragmenţelul de mai jos, şi săltăreaţa melodie inclusă în coloana sonoră: Blame it on the Bossa Nova - Eydie Gorme.
Doubt e filmul care vine la Oscar cu cinci nominalizări la patru categorii grele: cea mai bună actriţă (Meryl Streep), cel mai bun actor în rol secundar (Philip Seymour Hoffman), cea mai bună actriţă în rol secundar (Viola Adams & Amy Adams) şi scenariu adaptat (John Patrick Shanley). Cu o astfel de distribuţie, a cărei valoare primeşte, iată, o primă recunoaştere, cel mai nimerit să ia Oscarul (dacă s-ar da la categoria asta) e... directorul de casting!
18 februarie 2009
1 din 10: Un Oscar pentru Dickens
Chris Dickens, mai exact. Omul care a montat Slumdog Millionaire, o cinenaraţiune de tip Charles Dickens meets Bollywood. Îl merită cu prisosinţă. Din punctul meu de vedere, montajul este punctul forte care explică/asigură succesul acestui film, altminteri mult supraevaluat. Ritmul electrizant pe care Chris Dickens îl imprimă secvenţelor splendid filmate de Anthony Dod Mantle are ceva din hiptonismul dansului de cobră: fură ochii şi amorţeşte creierul, îl încetineşte sinaptic. Cu ochii raţiunii larg închişi, asimilarea convenţiei din basmul spus de Danny Boyle e la fel de firească precum un diluviu în Mumbai. Altfel spus, "oscarizarea" lui Dickens cel tânăr e sau ar trebui să fie urmarea logică a unei demonstraţii de măiestrie. Fără tăieturile lui, am vorbi azi despre Slumdog Millionaire în termeni de genul "cum a scos un regizor britanic untul din nişte actori indieni neprofesionişti", adică nimic nou sub soare dacă privim lucrurile şi din perspectivă istorică!
În rest, fiindcă tot se poartă pronosticurile, iată pe cine aş premia eu:
Best Motion Picture of the YearÎn rest, fiindcă tot se poartă pronosticurile, iată pe cine aş premia eu:
Frost/Nixon (Brian Grazer, Ron Howard, Eric Fellner)
Best Performance by an Actor in a Leading Role
ex-aequo: Frank Langella (Frost/Nixon) & Mickey Rourke (The Wrestler)
Best Performance by an Actress in a Leading Role
Melissa Leo (Frozen River)
Best Performance by an Actor in a Supporting Role
Heath Ledger (The Dark Knight)
Best Performance by an Actress in a Supporting Role
Viola Davis (Doubt)
Best Achievement in Directing
Ron Howard (Frost/Nixon)
Best Writing, Screenplay Written Directly for the Screen
Dustin Lance Black (Milk)
Best Writing, Screenplay Based on Material Previously Produced or Published
John Patrick Shanley (Doubt)
Best Achievement in Cinematography
Claudio Miranda (The Curious Case of Benjamin Button)
Best Achievement in Editing
Chris Dickens (Slumdog Millionaire)
P.S.: Domnule P., credeţi că, prin exprimarea acestor opţiuni, mă pot considera înscris la concursul organizat pe blogul dvs.?
16 februarie 2009
15 februarie 2009
Boogie nights, Boogie goofs (part two)
My friend alwash strikes back. With a vengeance! Words are useless.
"alwash (15.02.2009 06:49:46): 'ai ca mi-a acceptat IMDb-ul obiectiile la Boogie
alwash (15.02.2009 06:49:50): 8-}
alwash (15.02.2009 06:50:22): una e la Goofs, alta la Trivia
alwash (15.02.2009 06:51:23): http://www.imdb.com/title/tt1132578/
alwash (15.02.2009 06:53:19): de acum, pazea la filme, acribiosu' is watching!
alwash (15.02.2009 06:57:24): pe Boogie, practic, l-am crutat, puteam sa-l ingrop in obiectii :-B"
"alwash (15.02.2009 06:49:46): 'ai ca mi-a acceptat IMDb-ul obiectiile la Boogie
alwash (15.02.2009 06:49:50): 8-}
alwash (15.02.2009 06:50:22): una e la Goofs, alta la Trivia
alwash (15.02.2009 06:51:23): http://www.imdb.com/title/tt1132578/
alwash (15.02.2009 06:53:19): de acum, pazea la filme, acribiosu' is watching!
alwash (15.02.2009 06:57:24): pe Boogie, practic, l-am crutat, puteam sa-l ingrop in obiectii :-B"
07 februarie 2009
Boogie nights, Boogie goofs
Un prieten, mare amator de filme (are o vorbă tare urâtă la adresa ălora care-și zic cinefili dar habar nu au ce înseamnă termenul, nu o voi reproduce), îmi lasă niște off-uri despre Boogie (filmul lui Radu Muntean). Pe mess. Omul e franc și intempestiv, nu își sulemenește textele și nici nu-și ridică poalele-n cap cu pretextul și pretenția că-s metafore. D-aia mi-e și prieten (între altele)! D-aia-i și public monologul (fără nici o intervenție, fără diacritice - cu o singură excepție - și ce excepție!). I hope you enjoy it almost half as much as I did.
"alwash (07.02.2009 01:17:09): tardiv apropo de Boogie
alwash (07.02.2009 01:17:40): film fain, dar atat de mult m-au enervat neshte lucruri incat am inceput sa bag la Goofs
alwash (07.02.2009 01:18:20): care cic-or sa fie postate pe IMDb intr-o luna, dupa ce-mi verifica teoria
alwash (07.02.2009 01:20:14): cum e posibil sa filmezi in fata hotelurilor Hora, Balada, Sirena din Saturn (sa nu mai zic de Amfiteatru din Olimp) si sa treci la filming locations "Neptun resort"?
alwash (07.02.2009 01:20:47): sau cum e posibil sa fii in Olimp si sa zici: hai sa mergem in Olimp?
alwash (07.02.2009 01:22:52): sau cum e posibil sa zici ca esti cazat in Neptun si dimineata sa te prinda in drum spre casa pe la vila lui Ceausescu, dar mergand tot in directia Olimp?
alwash (07.02.2009 01:23:38): adecatelea, nu credeam c-un film ma poate scoate din sarite cu atatea aiureli
alwash (07.02.2009 01:25:01): asta ca sa nu mai zic ca Dragos Bucur are puţa mica...
alwash (07.02.2009 01:25:07): :-B
alwash (07.02.2009 01:27:29): P.S.: uitasem ca baietii cica si-o puneau cu prostituata la Hotel Decebal din Neptun
alwash (07.02.2009 01:27:48): iar cadrele aratau din balcon masinile trecand pe strada
alwash (07.02.2009 01:28:39): din pacate, Hotel Decebal are balcoane doar la verdeata din spate, la strada e doar cordidorul cu usile de la camere
alwash (07.02.2009 01:30:41): after all, I should know, I also used to have guilty sex in that establishment :D"
alwash (07.02.2009 01:17:40): film fain, dar atat de mult m-au enervat neshte lucruri incat am inceput sa bag la Goofs
alwash (07.02.2009 01:18:20): care cic-or sa fie postate pe IMDb intr-o luna, dupa ce-mi verifica teoria
alwash (07.02.2009 01:20:14): cum e posibil sa filmezi in fata hotelurilor Hora, Balada, Sirena din Saturn (sa nu mai zic de Amfiteatru din Olimp) si sa treci la filming locations "Neptun resort"?
alwash (07.02.2009 01:20:47): sau cum e posibil sa fii in Olimp si sa zici: hai sa mergem in Olimp?
alwash (07.02.2009 01:22:52): sau cum e posibil sa zici ca esti cazat in Neptun si dimineata sa te prinda in drum spre casa pe la vila lui Ceausescu, dar mergand tot in directia Olimp?
alwash (07.02.2009 01:23:38): adecatelea, nu credeam c-un film ma poate scoate din sarite cu atatea aiureli
alwash (07.02.2009 01:25:01): asta ca sa nu mai zic ca Dragos Bucur are puţa mica...
alwash (07.02.2009 01:25:07): :-B
alwash (07.02.2009 01:27:29): P.S.: uitasem ca baietii cica si-o puneau cu prostituata la Hotel Decebal din Neptun
alwash (07.02.2009 01:27:48): iar cadrele aratau din balcon masinile trecand pe strada
alwash (07.02.2009 01:28:39): din pacate, Hotel Decebal are balcoane doar la verdeata din spate, la strada e doar cordidorul cu usile de la camere
alwash (07.02.2009 01:30:41): after all, I should know, I also used to have guilty sex in that establishment :D"
Abonați-vă la:
Postări (Atom)