„Ce faci când nu eşti sigur?” Aşa îşi începe părintele Flynn (Philip Seymour Hoffman) prima din cele trei predici ţinute în catedrala şcolii catolice Saint Nicholas din Bronx (suntem în 1964, ajunul Crăciunului, la un an după asasinarea lui JFK). Păi ce poţi face? Eziţi, insinuezi, aştepţi, aştepţi la cotitură, forţezi nota, cauţi, confrunţi, intimidezi! Tehnici deloc străine maicii Aloysius Beauvier (Meryl Streep, a badass nun), directoarea şcolii. Ăsta e stilul ei de leadership, aşa înţelege să apere de imixtiunile lumeşti o instituţie de învăţământ cu straşnice temelii religioase. Nu-l suportă pe Flynn, pe care-l vede ca agent destabilizator pentru modelul ei pedagogic bazat pe duritate (verbală şi - la rigoare - fizică) ruptă din Rai.
Popularitatea lui în rândul elevilor, a băieţilor în special, o irită şi îi alimentează paharul suspiciunii din care dă şi altora să bea. După o vreme, una din călugăriţele antrenate întru vigilenţă vede nişte lucruri, o înştiinţează şi moara începe să macine. Îl convoacă la un interogatoriu (prima oară cu martori, a doua fără) şi declanșează ofensiva (rezumată de mine astfel): „Părinţele, d-ăsta-mi eşti? Vrei cântece laice în programul de Crăciun? Ok, ne mai gândim, da' mai bine spune ce căutai dumneata singur, în altar, cu băiatul ăla negru? I-ai dat să bea? De ce? Nu i-ai dat? Minți! Spune tot..." Nota bene: băiatul ăla negru, Donald Miller (Joseph Foster II), e primul elev de culoare din istoria şcolii (efecte colaterale așteptate: dificultăți de integrare, discriminare etc.)
A doua predică e răspunsul la acuzaţiile neduse până la capăt, căci Sister Beauvier nu are o dovadă zdrobitoare care să-l înfunde. Se bazează doar pe experienţă şi chiar dacă adevărul ar fi altul, tot nu ar fi o problemă: things can be adjusted (poate vi-i aduceţi aminte pe Tommy Lee Jones în The Fugitive cu acel „I don't care” vs. „I'm not guilty” sau pe David Morse în 16 Blocks cu „Fuck the truth”). Morala din pilda părintelui Flynn (bârfele şi insinuările răspândite pe seama cuiva sunt ca penele dintr-o pernă sfâșiată: o dată ce și-au luat zborul, lucrurile nu vor mai fi niciodată ca înainte) ratează ţinta principală, dar o atinge pe Sister James (Amy Adams), cea care-l "turnase".
Ea e prinsă întotdeauna la mijloc în ciocnirea surdă dintre orgoliile tectonice ale celor doi beligeranţi, e mereu ezitantă, informaţiile deţinute sunt insuficiente pentru a-și asuma tranșant o poziţie, e prea naivă să fie duplicitară, dac-ar putea ar împăca şi capra şi varza, însă şi asta e o misiune cumplit de grea! Rolul ăsta de minge de ping-pong o prinde excelent pe Amy Adams, distribuită oarecum similar și în alte pelicule (Miss Pettigrew Lives For A Day, Charlie Wilson's War, Junebug). Ultima i-a adus prima nominalizare la Oscar tot pentru best supporting actress (2006).
E cel mai bine dezvoltat personaj din acest character study şi al doilea interpretat ireproşabil, după Mrs. Miller (Viola Davis), mama băiatului presupus agresat. Cineva îmi spunea că atât personajul ei, cât și discursul sunt forţate, un gimmick auctorial şi nimic mai mult. Posibil, însă tocmai aici e meritul Violei Davis, actriţă cu ani grei pe scenele Broadway-ului. Prestaţia ei e senzaţională şi face credibil așa-zisul artificial. Apare o singură dată (până și vântul, "semnificant" tare drag lui Shanley, e creditat cu mai multe intervenţii, superflue din punctul meu de vedere), dar e memorabilă. De-asta a şi fost propusă la Oscar, în ciuda celor 12 minute cât numără turul de forţă. Dacă i l-ar fi redus cu vreo 4-5 minute puteam vorbi de un cameo în toată regula!
Doubt vinela Oscar cu cinci nominalizări la patru categorii grele: cea mai bună actriţă (Meryl Streep), cel mai bun actor în rol secundar (Philip Seymour Hoffman), cea mai bună actriţă în rol secundar (Viola Davis & Amy Adams) şi scenariu adaptat (John Patrick Shanley). Cu o astfel de distribuţie, a cărei valoare primeşte, iată, o primă recunoaştere, cel mai nimerit să ia o statuetă (dacă s-ar da la categoria asta) e... directorul de casting!
În ciuda acestor plusuri, Doubt e genul de producţie pe care nu atât lipsa de experienţă a regizorului, cât ambiţia de mărire, îl împiedică să fie excepţional în loc de foarte bun. John Patrick Shanley a bricolat din multipremiata sa piesă (Pulitzer, Tony) un scenariu solid, bine articulat, dar din scenariu nu a făcut şi film. Nici imaginea - curată -, nici unghiurile oblice în care încadrează uneori protagoniştii (supliment de dramatism, pasămite) nu pot elimina impresia de teatru filmat (personajele așteaptă cuminți să le vină rândul la cuvânt, replicile sunt rostite teatral-emfatic, ba am senzaţia că, pe alocuri, Meryl Streep face un pic de overacting, iar scenografia nu iese din tipare).
Partea bună e că autorul nu ne servește verdicte. Nu dă cu pietre în Biserica Catolică şi ai săi slujitori cu comportamente pidosnice, deşi în SUA și în Marea Britanie scandaluri de gen izbucnesc periodic, mai mult, se ferește de grile şi grill-uri morale. El istorisește liniar și corect un caz şi ne lasă nouă, privitorilor, îndoielile în legătură cu vinovăția preotului, deruta sexuală a băiatului de altar, justeţea argumentelor mamei sale sau ale maicii starețe etc. Dubiile nu-s pe ecran, ci dincolo de el. În film e mai degrabă paranoia. Iată de ce, Doubt mi se pare unul din cele mai subtile filme (politice) din ultima vreme.
Popularitatea lui în rândul elevilor, a băieţilor în special, o irită şi îi alimentează paharul suspiciunii din care dă şi altora să bea. După o vreme, una din călugăriţele antrenate întru vigilenţă vede nişte lucruri, o înştiinţează şi moara începe să macine. Îl convoacă la un interogatoriu (prima oară cu martori, a doua fără) şi declanșează ofensiva (rezumată de mine astfel): „Părinţele, d-ăsta-mi eşti? Vrei cântece laice în programul de Crăciun? Ok, ne mai gândim, da' mai bine spune ce căutai dumneata singur, în altar, cu băiatul ăla negru? I-ai dat să bea? De ce? Nu i-ai dat? Minți! Spune tot..." Nota bene:A doua predică e răspunsul la acuzaţiile neduse până la capăt, căci Sister Beauvier nu are o dovadă zdrobitoare care să-l înfunde. Se bazează doar pe experienţă şi chiar dacă adevărul ar fi altul, tot nu ar fi o problemă: things can be adjusted (poate vi-i aduceţi aminte pe Tommy Lee Jones în The Fugitive cu acel „I don't care” vs. „I'm not guilty” sau pe David Morse în 16 Blocks cu „Fuck the truth”). Morala din pilda părintelui Flynn (bârfele şi insinuările răspândite pe seama cuiva sunt ca penele dintr-o pernă sfâșiată: o dată ce și-au luat zborul, lucrurile nu vor mai fi niciodată ca înainte) ratează ţinta principală, dar o atinge pe Sister James (Amy Adams), cea care-l "turnase".
Ea e prinsă întotdeauna la mijloc în ciocnirea surdă dintre orgoliile tectonice ale celor doi beligeranţi, e mereu ezitantă, informaţiile deţinute sunt insuficiente pentru a-și asuma tranșant o poziţie, e prea naivă să fie duplicitară, dac-ar putea ar împăca şi capra şi varza, însă şi asta e o misiune cumplit de grea! Rolul ăsta de minge de ping-pong o prinde excelent pe Amy Adams, distribuită oarecum similar și în alte pelicule (Miss Pettigrew Lives For A Day, Charlie Wilson's War, Junebug). Ultima i-a adus prima nominalizare la Oscar tot pentru best supporting actress (2006).
E cel mai bine dezvoltat personaj din acest character study şi al doilea interpretat ireproşabil, după Mrs. Miller (Viola Davis), mama băiatului presupus agresat. Cineva îmi spunea că atât personajul ei, cât și discursul sunt forţate, un gimmick auctorial şi nimic mai mult. Posibil, însă tocmai aici e meritul Violei Davis, actriţă cu ani grei pe scenele Broadway-ului. Prestaţia ei e senzaţională şi face credibil așa-zisul artificial. Apare o singură dată (până și vântul, "semnificant" tare drag lui Shanley, e creditat cu mai multe intervenţii, superflue din punctul meu de vedere), dar e memorabilă. De-asta a şi fost propusă la Oscar, în ciuda celor 12 minute cât numără turul de forţă. Dacă i l-ar fi redus cu vreo 4-5 minute puteam vorbi de un cameo în toată regula! Doubt vine
În ciuda acestor plusuri, Doubt e genul de producţie pe care nu atât lipsa de experienţă a regizorului, cât ambiţia de mărire, îl împiedică să fie excepţional în loc de foarte bun. John Patrick Shanley a bricolat din multipremiata sa piesă (Pulitzer, Tony) un scenariu solid, bine articulat, dar din scenariu nu a făcut şi film. Nici imaginea - curată -, nici unghiurile oblice în care încadrează uneori protagoniştii (supliment de dramatism, pasămite) nu pot elimina impresia de teatru filmat (personajele așteaptă cuminți să le vină rândul la cuvânt, replicile sunt rostite teatral-emfatic, ba am senzaţia că, pe alocuri, Meryl Streep face un pic de overacting, iar scenografia nu iese din tipare).
Partea bună e că autorul nu ne servește verdicte. Nu dă cu pietre în Biserica Catolică şi ai săi slujitori cu comportamente pidosnice, deşi în SUA și în Marea Britanie scandaluri de gen izbucnesc periodic, mai mult, se ferește de grile şi grill-uri morale. El istorisește liniar și corect un caz şi ne lasă nouă, privitorilor, îndoielile în legătură cu vinovăția preotului, deruta sexuală a băiatului de altar, justeţea argumentelor mamei sale sau ale maicii starețe etc. Dubiile nu-s pe ecran, ci dincolo de el. În film e mai degrabă paranoia. Iată de ce, Doubt mi se pare unul din cele mai subtile filme (politice) din ultima vreme.
P.S.: A treia predică a părintelui Flynn nu mai are nici o importanţă din perspectiva conflictului epic. Shanley spune într-un interviu că a introdus-o doar din respect pentru spectatori (în piesă nu există). În fine, dacă zice el...
8 comentarii:
mi-a placut (poate prtea mult!) acest film. chiar acum am scris si eu despre el.
ma bucur ca un film atat de frumos starneste reactii oarecum opuse :)
de ce spunn asta...
daca tu ii reprosezi faptul ca aduce a film-teatru (si, cum bine remarci, a fost initial pieasa) si spui ca p.s. hoffman putea mai mult,
eu tocmai aici am vazut cateva dintre calitatile filmului.
ambalajul mi se pare perfect (vizual, poveste, unghiuri de filmare, , atmosfera, mister, dialoguri, tionalitate, tot) iar reusita lui hofmman de exceptie. actorul a lucrat cu pipeta. nu a lasat sa se vada nici mai mult nici mai putin din cat trebuia!
dovada ca (din cate inteleg) unii (tu) au ramas cu impresia ca maica aloysius este o paranoic, in timp ce altii (eu) ca parintele flynn a plecat tocmai pt ca ceva-ceva s-a intamplat intre el si baiat.
declicul (indoiala!) s-a produs imediat dupa ce s-a terminat filmul si mi-am amintit de floricelele presate din carte.
de aceea sunt in mare parte de acord cu concluzia ta: "doubt mi se pare unul din cele mai subtile filme (politice) din ultima vreme"
în acel interviu pe care îl pomeneam la sfârșit, Shanley mai spune că, în afară de Hoffman, nu a dezvăluit nimănui din distribuție dacă father Flynn e vinovat au ba. tocmai pentru că știa asta, mă așteptam de la P.S. Hoffman să mai pună oareșce ingrediente în rețetar (cu sau fără pipetă). altfel, am putea rămâne cu impresia că a fost persecutat de o călugăriță nebună!
si, deci, concluzia ta care e?
a fost sau n-a fost (revolutie)? ;)
nu știu, dar știu că de revoluție a nins frumos :) tot în interviul ăla (cred că o să-ți dau linkul), Shanley povestește că pe vremea când era elev al unei școli catolice, aveau în școală un preot în genul lui Flynn. "pentru mine, care eram un fel de rebel la vremea aia, omul ăla a fost și mamă și tată, m-a educat, mi-a deschis ochii, fără el aș fi ajuns un golan". apoi, mulți ani după absolvire, a aflat de la un fost coleg că acel preot care față de el a avut un comportament ireproșabil, pe ăstalalt l-a agresat (fără a fi denunțat). concluzia lui Shanley: "din momentul acela, nu a mai existat pentru mine. m-a sunat odată de pe patul de spital și mă ruga să merg să-l vizitez. nu m-am dus. repet: cu mine s-a comportat excepțional, nu m-a agresat, în schimb făcea asta cu alți copii".
inseamna ca 'declicul' meu a fost ireprosabil :p
se treminase filmul si ma gandeam ce odioasa a fost meryl streep, cu toate dubiile ei cu tot. un final dealtfel superb.
m-am dus apoi sa maman. si dintr-o data mi-au aparut in minte cele 3 flori presate din biblie ("sunt ca sa imi aduca aminte de primavara (de tinerete - n.m.)" i-a marturisit el sorei james.
inainte sa plece le-a scos din nou la vedere. acolo este "cheia" cred eu.
de fapt filmul te lasa sa intelegi ce vrei. are un final magnific, parerea mea. si chiar si fara acest finis, 'doubt' mi s-a parut cel mai apropit de ceea ce inseamna cinema in viziunea mea :)
p.s.
ai vazut si 'doubt'-ul meu? :)
nu uita povestea cu unghiile (mai lungi, dar îngrijite) ;) sora aloysius îl și taxează pe chestia asta, iar flynn nu are reacție! de altfel, așa cum ai și remarcat, shanley plantează tot felul de detalii, mai mult sau mai puțin "semnificative" :)
mi-am facut si eu temele. doubt e un film care m-a prins, dar nu sunt tentat sa-l revad, nici macar pentru a observa cu alti ochi toate detaliile pe care le-am scapat prima oara.
oricum, oricate detalii ai pune cap la cap, tot vei ramane cu doubt in suflet (asta e si farmecul filmului, pastreaza incertitudinea de la inceput pana la final).
ce am vazut, a fost suficient: un dialog al greilor, P.S.H vs. M.S., cu doua roluri secundare excelente (m-a impresionat mai mult Amy Adams), o poveste pe care n-o poti intui si care iti permite sa-ti selectezi "raul" (in functie de nivelul de bigotism, unii ar putea s-o deteste pe sora, altii pe parinte).
thrillerul din parohie ofera un foarte solid joc al manipularii, o lupta pentru putere care arata pana la urma orgoliile marunte ale unor personaje care se abat de la misiunea lor de slujitori ai comunitatii.
si doi eroi care aluneca, pana la urma, in mlastina pacatului capital (pacat de moarte, cum ii zice parintele). deasupra mandriei nu mai e nimic, doar judecata. frumusetea caderii unor caractere morale aparent inatacabile - asta mi se pare cea mai puternica idee a filmului.
in rest, singura scena care mi-a dat cu adevarat fiori a fost predica despre barfa. ca tehnica de filmare, nu cred ca ar fi trebuit sa se incerce mai mult, spectacolul vine din dialoguri, nu ai nevoie de unghiuri si poezie ca sa-ti creasca tensiunea.
as mai remarca doar trei chestii:
1. mi-a placut ce a zis parintele, insinuand o intrebare pe care n-a rostit-o: "cine esti tu sa arunci cu piatra, ai si tu pacate capitale, nu? il las pe duhovnicul meu sa imi ia pacatele cu mana lui iertatoare" (citat citit de mine printre randuri) - si totusi, ea, se transforma in inchizitor, n-are timp de mila, mirosul sangelui e mai puternic decat iertarea.
2. dialogul superb dintre parinte si sora, pe bancuta - Exista oameni care iti vaneaza omenia, sora, care iti spun ca lumina din sufletul tau e o slabiciune. sa nu ii crezi.
3. scena de o frumusete simpla si rara, in care parintele ii intinde singura mana salvatoare si il imbratiseaza pe Donald Miller, pe coridorul scolii. mi-as fi dorit si eu un asemenea profesor minus avansurile sexuale, evident :)
deci, care e urmatorul film?
ţi-ai făcut temele ireproşabil (nici nu mă aşteptam la altceva). secvenţa predicii despre bârfă şi discuţia dintre father Flynn şi sister James pe băncuţă, în curtea interioară, sunt flawless. m-au impresionat şi pe mine. în rest, I rest my case :)
următorul film va fi "Far North" by Asif Kapadia!
Trimiteți un comentariu