Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

vineri, 22 martie 2013

Jagten (The Hunt): vânătoare de vrăjitoare (versiunea modernă)

Copiii obişnuiesc să mintă (sau, vorba aia, să spună lucruri trăsnite). Pentru a se apăra sau dimpotrivă, ca armă de atac. Minciunile lor sunt fie rodul unor pure fantezii/fantazări, fie manipulări grosolane ale realităţii. În principiu şi în anumite circumstanţe sunt crezuţi („Nu a minţit niciodată, de ce ar face-o acum?”). Uneori chiar şi împotriva evidenţei. În astfel de situaţii, pornind de la minciunile copiilor pe care le cred orbeşte, adulţii ajung s-o ia complet razna, pierzându-şi raţiunea şi cumpătul. În ultimă instanţă, tot soiul de conjuncturi nefaste zămislite de astfel de distorsiuni pot distruge vieţile unor semeni acuzaţi fără nici un temei. Ghilotina oprobriului public e crudă şi nu cunoaşte nuanţe. Mai ales în comunităţi compacte şi nu prea numeroase. 

Minciuna Klarei (cum că ar fi fost abuzată sexual de unul dintre educatorii de la grădiniţă, Lucas, întâmplător şi cel mai bun prieten al tatălui său) e spusă din răzbunare. Klara nu este ceea ce s-ar putea numi an evil kid. Nu minte conştientă de tâmpenia pe care o face, ci din cauza unor aşteptări contrariate. Mai exact, Lucas îi temperează excesul de afectivitate la adresa lui şi îi refuză cadoul (o inimioară din plastic)! Ba chiar o îndeamnă să-l ofere părinţilor!


Într-un astfel de ţesut social îşi plasează Thomas Vinterberg lungmetrajul Jagten (The Hunt), premiat anul trecut, la Cannes, de Juriul ecumenic. Este de departe cel mai aşezat segment, conceptual şi stilistic, din ceea ce am putea numi Trilogia reîntoarcerii acasă, după experienţe ciudate şi - pentru mulţi - neconcludente la Hollywood, vezi Dear Wendy şi It's All About Love, chiar dacă ultimul, un SF post-apocaliptic subtil poetizat, mi se pare nepermis de subapreciat. (Celelalte două sunt When A Man Comes Home/2007 şi Submarino/2010).

La fel ca în urmă cu 15 ani când a făcut Festen (fără să-şi treacă numele pe generic că doar era unul din promotorii Dogmei 95), Vinterberg explorează mecanismele subterane ce irigă reacţiile virulente ale unui grup pus în faţa unei realităţi neaşteptate. Dacă în Festen, explozia e controlată, iar şocul e introdus incremental, în Jagten, deflagraţia e de tip mină antipersonal, neanunţată. Practic, fără să-şi dea seama cum şi când, o gaşcă de bărbaţi, prieteni la cataramă din copilărie şi animaţi acum, la maturitate, de aceleaşi valori (familie) sau preocupări (vânătoarea), se vede nevoită să reacţioneze în faţa unui eveniment reprobabil: molestarea unei fetiţe! Nu contează că acuzaţiile sunt false: cazurile grave cer măsuri imediate, pe măsură.


Cu precizie microscopică, Vinterberg disecă natura umană. Lucas, bărbatul acuzat, e atât de siderat de absurdul situaţiei în care se trezeşte încât consideră că tentativa de a se dezvinovăţi e la fel de absurdă. Nu poate pricepe cum toţi cei care-l cunosc de-o viaţă se întorc împotriva lui pe baza mărturiei unui copil de 5 ani! Ok, a divorţat de curând, locuieşte singur, se luptă pentru custodia băiatului cu fosta nevastă, însă acestea nu pot fi circumstanţe care să-l împingă spre gesturi aberante. Aşa că atunci când nu este respins de alţii, îi respinge el pe toţi cei care au fie şi o umbră de îndoială asupra nevinovăţiei sale. În cele din urmă, autorităţile îl vor declara nevinovat din lipsă de probe, dar verdictul e ignorat de comunitate. Rămâne fără job, devine persona non grata până şi la supermarket, iar când nu-şi acceptă statutul de proscris e ajutat cu pumnii, pietre sau cutii de bere.

Interesant e faptul că Vinterberg nu implică în poveste reprezentanţii autorităţilor. Formal, aceştia îşi exercită atribuţiile, dar fără a ieşi în faţă. Condiţia juridico-faptică a întâmplărilor este preluată şi transpusă într-o zonă care nu e nici de drept, nici de fapt, ci pur şi simplu umană. Mi se pare o decizie înţeleaptă în economia narativă, deoarece introducerea unui astfel de subplot ar fi putut influenţa spectatorul. „Oamenii legii”, cum se zice pe la noi, nu sunt sesizaţi în cazul conflictelor violente ce survin pe parcurs. Nu e important pentru mersul lucrurilor, fiindcă spectatorii ştiu că Lucas e nevinovat. Vinterberg nu joacă la dublu. Nu strecoară aluzii sau alte trucuri subversive care să-i provoace privitorului acel „şi dacă nu-i aşa...?”. Pentru el e important să captureze reacţiile unui mecanism societal ce reacţionază visceral. E o opţiune care plasează Jagten în siajul unui realism de tip Peckinpah (Straw Dogs) sau Haneke (Funny Games).


Contribuie la asta şi coloana sonoră compusă de Nikolaj Egelund: discretă şi blândă ca un călugăr franciscan. Montajul (Janus Billeskov Jansen & Anne Østerud) e în aceeaşi notă: echilibrat, fără să bată la ochi. Focusul e pe poveste (scrisă de Vinterberg şi Tobias Lidholm, colaborator şi la Submarino). Cadrele lungi, fără prea mult dialog, lasă spaţiu reflecţiei (materie primă e şi-aşa din belşug). Nu e nevoie de multe cuvinte. Cuvintele rănesc sau pot fi răstălmăcite. Privirile, chipurile sau gesturile celor implicaţi spun destule, iar directorul de imagine (Charlotte Bruus Christensen, premiu la Cannes) are ceva din mâna unui peisagist convertit la portretistică: gros-planurile sunt urmate de intarsii ample dintr-o Danemarcă idilic-campestră. Filmul respiră şi respiră natural. Lumina e la fel şi conferă adâncime unor secvenţe-stent!

Cum spuneam, Jagten se revendică dintr-un filon realist în care amperajul emoţional şi excepţionalele prestaţii actoriceşti (dintre care cea a lui Mads Mikkelsen, laureat, de altfel, la Cannes, rupe lanţul) sunt suficiente pentru a duce filmul înainte. Fireşte, abordarea aminteşte de Festen şi balonul de sticlă sub care acesta era realizat, dar regulile stricte ale mişcării sunt demult abandonate, inclusiv de cel mai fanatic şi radical agitator, von Trier în persoană. Sau convertite. Şi-apoi, chiar şi înregimentat într-o sectă radicală precum Dogma, Vinterberg rămânea printre cei mai accesibili regizori din grup! Am zis accesibil, nu facil...

P.S.: Singura explicaţie pe care o accept pentru faptul că Annika Wedderkopp (Klara) nu a fost pusă pe aceeaşi treaptă cu celălalt copil-minune din filmele anului trecut, Quvenzhané Wallis, e aceea legată de faptul că Jagten n-a beneficiat de aceeaşi expunere mediatică!

P.P.S.: Jagten va deschide B-EST IFF, pe 14 aprilie, iar premiera oficială este patru zile mai târziu.