Thriller spaniol din vâna southern gothic-ului de la mama lui, adică USA, în care mínima reprezintă, din păcate, indicatorul pentru originalitate. Căci nu se ştie din ce pricini, coincidenţă sau poate pur şi simplu din cauza aplicării otova a sloganului (politic) Podemos, acest film e atât de global îndatorat primului sezon din True Detective încât nu mai rămâne aproape nimic care să-l individualizeze (cu excepţia limbii, fireşte).
Mlaştini, zone semirurale izolate, crime oribile cu tinere mutilate şi doi detectivi madrileni cam catatonici, trimişi aici, la mama dracu', să rezolve cazul (anul e 1980, după aproape 5 ani, deci, de la căderea lui Franco). Cel mai în etate are un trecut cam tulbure legat chiar de regimul franchist (ni se dă de înţeles că a făcut parte din forţele de securitate care au măcelărit protestari), dar nu se insistă asupra acestui filon, exploatabil într-o mai mare măsură, în opinia mea. Celălalt, tinerelul, e cu gândul la nevastă şi copil, e mai mereu posac şi oarecum dornic de afirmare.
Deşi acesta din urmă aduce fizic cu Rust Cohle (see above), filosoful de serviciu din TD I, nici el, nici partenerul lui nu le au cu metafizica. Prin urmare, chiar dacă navighează printre tot soiul de ciudaţi şi semne ciudate, inclusiv coarnele alea de cerb, suntem scutiţi de epifanii şi apoftegme iar aceasta e singura decizie inspirată a realizatorilor (mă rog, ar mai fi şi cadrele aeriene, superbe, majoritatea, dar acesta e meritul zonei). Dacă ar fi copiat şi latura asta a personajului-magnet din serialul american probabil că filmul ar fi virat involuntar spre parodie. Aşa, lăsată nedospită partea asta, înţelegem noi ce vrem din opacitatea acestor inşi confruntaţi cu un supranatural simulat. Poate nu-s în stare să perceapă o semnificaţie mai adâncă a lucrurilor, poate nu-i interesează chestiile astea, poate digestia lor denotativă e mai lungă, oricum nu mai contează, fiindcă măcar pe segmentul acesta direcţia imprimată de Rodríguez e alta.
Cam puţin pentru a seta o diferenţţă faţă de sursa de inspiraţie, suficient totuşi pentru intenţiile minimale pe care le manifestă autorul. Acestea fiind standardele, filmul e agreabil, dar aerul de copie dăunează grav naturaleţii. Şi potenţialului! Din care cauză chiar şi o poantă bună, asta de mai jos, pare irosită.
