Un soi de disclaimer (sau generic)
Text: lorgean (aka Jean-Lorin Sterian)
Adnotări şi ilustraţii: eu
Precizare: textul nu a fost scris pentru acest blog, ci în alte scopuri (academice). Prin amabilitatea autorului, am primit acordul de a-l publica aici sub forma unui special guest post (n-am mai avut de mult aşa ceva, trebuie să recunosc). Îi mulţumesc şi vă anunţ că e abia primul. Vor mai urma două: la fel de acaparante, la fel de consistente. Enjoy!
Text: lorgean (aka Jean-Lorin Sterian)
Adnotări şi ilustraţii: eu
Precizare: textul nu a fost scris pentru acest blog, ci în alte scopuri (academice). Prin amabilitatea autorului, am primit acordul de a-l publica aici sub forma unui special guest post (n-am mai avut de mult aşa ceva, trebuie să recunosc). Îi mulţumesc şi vă anunţ că e abia primul. Vor mai urma două: la fel de acaparante, la fel de consistente. Enjoy!
« După ce a scris o perioadă la Cahiers du Cinema, cineastul francez Leos Carax a regizat un scurtmetraj (Strangulation Blues, 1981), apoi trei ani mai târziu a realizat primul său lungmetraj, Boy Meets Girl, foarte bine primit de lumea cinema-ului. A realizat puţine filme, ultimul fiind Holy Motors (2012), la treisprezece ani după precedentul. În acest text voi încerca să conectez şi să comentez trei scene din trei filme (Boy Meets Girl, Mauvais sang, Holy Motors) în care personajul principal, jucat întotdeauna de Denis Lavant, se deplasează (se plimbă/aleargă) de-a lungul unui zid/parapet/ecran, având fundal sonor o piesă sau un zgomot de maşinărie (o sursă externă a cărei prezenţă o vedem sau am văzut-o într-un alt cadru, un sunet diegetic).
Plimbarea onirică
Alex se află pe stradă. Noapte. Pe umăr poartă un casetofon, ca o geantă. Din momentul când îşi pune căştile auzim muzica: When I Live My Dream. David Bowie. Înaintează de-a lungul parapetului unui pod. Cut. Vedem o femeie aşteptând pe pod, apoi un bărbat. Cei doi se strâng în braţe. Din dreapta ecranului intră Alex. Îi priveşte pe cei doi care se rotesc ca nişte manechine într-o vitrină, încremeniti într-o sărutare, o versiune mecanică a iubirii. Fade to black. Cadru pe figura ei, ochii se deschid şi par să-l recunoască pe Alex. Filmare dorsală, vedem mâna lui Alex scoţând nişte mărunţiş şi aruncându-l către cei doi. Plan frontal, apoi lateral: Alex îşi continuă drumul, cu ochii închişi, cu mâinile în faţă, înaintând orbeşte pe lângă parapet. Acesta este cadrul esenţial, referenţial. Apoi îl vedem din spate şi imaginea este juxtapusă cu picioarele lui Mireille (fata de care e îndrăgostit) dansând pe o podea neagră, presărată cu puncte albe, care sugerează un cer înstelat, imagine recurentă în diegeza filmului.
Mauvais sang/Bad Blood (1986)
Fuga eliberatoare
Alex e pe trotuar, fumează. Noapte. Îl vedem din interior, printr-o vitrină. Dinăuntru se aude vocea unui crainic radio. Încep primele acorduri din Modern Love. Tot David Bowie. Urmează scena referenţială, filmată din lateral. Alex înainteaza chinuit, contorsionat, cocoşat, cu ţigara în gură. Pare forţat de un demon interior, deplasarea se consumă împotriva voinţei lui. Camera înaintează paralel. Pe fundal se văd garduri, vitrine, obloane, porţi, ziduri, în culori şterse (mult roşu stins) care arată, în prima fază, ca faldurile unei perdele. După ce trece de prima intersecţie, mersul se accelerează, transformându-se într-o fugă ce destinde şi eliberează treptat corpul. Alex sare, dansează, atinge zidurile cu mâinile. Fundalul devine neclar, sugerând viteza personajului. Mişcările-i sunt fluide, face o săritură acrobatică (în mâini) alergând tot mai repede, într-o stare extatică. Se opreşte brusc, surprinzător, aproape ca o maşină.
Holy Motors (2012)
Corvoada mecanică
Oscar e într-un studio. Poartă un costum cu markere luminoase, senzori de mişcare, probabil. Dintr-un difuzor se aude o voce metalică: treadmill (rutină, muncă mecanică). După ce scoate o armă dintr-o valiză, Oscar se urcă pe o bandă de alergare aflată în dreptul unui ecran. Banda începe să se mişte încet, apoi din ce în ce mai repede. Filmare laterală. De data aceasta nu se mai aude David Bowie, ci doar un sunet puternic de maşinărie la lucru. În timp ce aleargă, Oscar trage cu puşca-mitralieră. Ecranul afişează grafică animată, arătând că nişte screensavere. Devine neclar, ca în scena din Mauvais sang. Efortul e prea mare. Oscar ţipă şi se prăbuşeşte. Vocea îl întreabă ce s-a întîmplat iar el răspunde: „I felt dizzy. A breather and then will carry on.”
///
Acţiunea
Am descris cele trei scene pe larg pentru a ne face o idee despre momentele pe care le voi decupa din context. Dacă reducem la o singură secvenţă, primul film ne oferă un băiat/bărbat mergând cu ochii închişi pe un pod, al doilea - un personaj alergând pe un trotuar de-a lungul clădirilor iar cel de-al treilea, un personaj care se mişcă pe o bandă de alergare, în dreptul unui ecran pe care rulează animaţii.
Personaje
Alex (sau Oscar) e personajul principal. Cu excepţia lui Boy Meets Girl (deşi pare un moment oniric), nu interacţionează cu alte personaje.
Perioada zilei
În primele două filme acţiunea se petrece noaptea, în cel de-al treilea, personajul se află în interior, într-o cameră întunecată.
Sunetul
În primele două, fundalul sonor e asigurat de melodiile aceluiaşi artist, David Bowie. În cel de-al treilea, avem un sunet de maşini în funcţiune, un soi de uzină. În primul, muzica vine dintr-un casetofon, prin căşti, în cel de-al doilea, de la radio. Î cel de-al treilea nu există o sursă vizibilă.
Direcţia de deplasare
În primul film, personajul merge cu ochii în închişi de la dreapta spre stânga ecranului, în celelalte aleargă de la stânga la dreapta. În Mauvais sang frânează şi fuge în direcţia opusă (situaţie pe care o întâlnim şi într-o altă scenă din Boy Meets Girl, când Alex, după ce fură nişte viniluri dintr-un magazin, fuge spre stânga, apoi, fără niciun motiv aparent se întoarce în direcţia opusă, trecând din nou prin faţa magazinului. Această mişcare haotică are ceva din exuberanţa puilor de animale care aleargă cu uşurinţă dintr-un punct într-altul.
Onomastică
În primele două filme personajul se numeşte Alex, în cel de-al treilea, Oscar. Ambele sunt prenumele reale ale lui Leos Carax (numele în sine fiind o combinaţie între cele două, n.m.)
Scenografie
În primul caz, deplasarea se face prin faţa unui parapet/unei balustrade de piatră, în al doilea, prin faţa unor clădiri iar în ultimul, prin faţa unui ecran. Avem un pod (un arc clasic), o stradă (trotuar), un studio - trei spaţii de tranziţie.
Cadrare
În primul film, până la secvenţa analizată avem o multitudine de încadrări, dar toate cele trei secvenţe alese sunt pan-uri laterale, urmate de plan detaliu pe alte părţi ale corpului sau pe decorul din spatele personajului. Rezumând, în toate cele trei secvenţe apare un personaj masculin care aleargă de-a lungul unui zid/gard/perete. Personajul se află între zid şi cameră, ca un fluture într-un insectar privit prin lentila camerei. Pleacă din punctul A spre B iar la sfârşitul acestei călătorii nu mai este aceeaşi persoană (oricât de scurtă ar fi secvenţa).
Interpretare
În Boys Meets Girl avem o secvenţă cu valenţe onirice, intertextualitatea construită fiind semnalată prin piesa lui David Bowie, I Live When I Dream. Ochii închişi ai lui Alex, alternarea cu momentele de dans ale lui Mirreile, cuplul mecanic demn de dispreţuit de un fanatic al dragostei, fac din acest drum un trip oniric. Alex nu e încă îndrăgostit (e proaspăt înşelat de fosta iubită), dar după această călătorie, în care descoperim concepţia lui idealizată despre dragoste, e pregătit să fie. În Mauvais sang, Alex porneşte dintr-o postură imobilă (fumând în faţa vitrinei). Trăirile lui sunt vizibile în corpul care porneşte chinuit, timorat, împotrivindu-se, pentru a se elibera în timpul fugii, devenind aproape o maşină de alergat (are chiar câteva convulsii ce sugerează un motor înecându-se). Sentimentele sunt reflectate prin corp. Îi plac filmele mute. La sfârşitul secvenţei, Alex nu mai are îndoieli: iubeşte.
În Holy Motors (o posibilă interpretare a titlului ar putea fi aceea de metaforă pentru actori, motoare vii pentru personajele de celuloid), Oscar (un Alex îmbătrînit şi uzat, dar încă extrem de performant fizic) este un actor într-o lume a filmului mult diferită de cea în care şi-a început cariera. Performează pentru o audienţă invizibilă, în faţa unor camere invizibile (care e profilmicul în faţa acestor camere, lumea întreagă?). În scena din studioul 3D devine un personaj anonim într-un cadru construit să trimită la scena iconică din Mauvais sang (iar costumul negru, cu markere albe, pare o trimitere la cerul şi podeaua din Boy Meets Girl). Nu avem muzică (deşi s-ar fi potrivit ceva tehno) pentru că trebuie să auzim maşina mergând. Maşina, mai exact maşinăria (ca în Metropolisul lui Fritz Lang), adică Noul Cinema care a înghiţit complet realitatea prin ecranele sale. Iar personajul Oscar nu mai rezistă, se poticneşte şi cade.
În Holy Motors, alergarea nu mai are rol de transformare (oricum, este o simbolică alergare pe loc, o iluzie a deplasării) pentru că insul este deja transformat. Oscar e pixelizat astfel ca mişcările lui să fie folosite pentru un personaj al unui joc de computer sau al unui film de acţiune. E integrat în maşinăria infernală a Cinema-ului contemporan. Alergarea e dez-legată de dragoste. Oscar e un individ golit de sentimente, primind în locul lor inidcaţii şi semnificaţii (de la regizor, de la actor, de la fiecare spectator). La nivelul acţiunii primeşte un bonus. Nu e sentimental, este erotic. Se va ridica de pe podeaua unde îl azvirlise banda pentru a întîlni o femeie purtând acelaşi tip de costum înstelat cu care construieşte (e verbul cel mai potrivit) un act sexual (uimitor de frumos şi eroic) care începe în studio şi se termină pe un ecran.
Unul dintre ecranele de care suntem cu toţii înconjuraţi. Dacă în primele sale filme Carax cultivă o nostalgie pentru vârsta inocentă a cinematografului (personajul Alex/Oscar e înzestrat cu calităţi de mim şi o plasticitate corporală impresionantă), în Holy Motors, perioada mută este deja plasată la fundul sticlei subconştientului, invazia digitală ameninţînd să transforme în desuet şi cinema-ul devenit clasic, în care s-au născut şi Alex şi Oscar şi Leos Carax şi Denis Lavant şi, deocamdată, chiar şi spectatorul actual.
Perioada zilei
În primele două filme acţiunea se petrece noaptea, în cel de-al treilea, personajul se află în interior, într-o cameră întunecată.
Sunetul
În primele două, fundalul sonor e asigurat de melodiile aceluiaşi artist, David Bowie. În cel de-al treilea, avem un sunet de maşini în funcţiune, un soi de uzină. În primul, muzica vine dintr-un casetofon, prin căşti, în cel de-al doilea, de la radio. Î cel de-al treilea nu există o sursă vizibilă.
Direcţia de deplasare
În primul film, personajul merge cu ochii în închişi de la dreapta spre stânga ecranului, în celelalte aleargă de la stânga la dreapta. În Mauvais sang frânează şi fuge în direcţia opusă (situaţie pe care o întâlnim şi într-o altă scenă din Boy Meets Girl, când Alex, după ce fură nişte viniluri dintr-un magazin, fuge spre stânga, apoi, fără niciun motiv aparent se întoarce în direcţia opusă, trecând din nou prin faţa magazinului. Această mişcare haotică are ceva din exuberanţa puilor de animale care aleargă cu uşurinţă dintr-un punct într-altul.
Onomastică
În primele două filme personajul se numeşte Alex, în cel de-al treilea, Oscar. Ambele sunt prenumele reale ale lui Leos Carax (numele în sine fiind o combinaţie între cele două, n.m.)
Scenografie
În primul caz, deplasarea se face prin faţa unui parapet/unei balustrade de piatră, în al doilea, prin faţa unor clădiri iar în ultimul, prin faţa unui ecran. Avem un pod (un arc clasic), o stradă (trotuar), un studio - trei spaţii de tranziţie.
Cadrare
În primul film, până la secvenţa analizată avem o multitudine de încadrări, dar toate cele trei secvenţe alese sunt pan-uri laterale, urmate de plan detaliu pe alte părţi ale corpului sau pe decorul din spatele personajului. Rezumând, în toate cele trei secvenţe apare un personaj masculin care aleargă de-a lungul unui zid/gard/perete. Personajul se află între zid şi cameră, ca un fluture într-un insectar privit prin lentila camerei. Pleacă din punctul A spre B iar la sfârşitul acestei călătorii nu mai este aceeaşi persoană (oricât de scurtă ar fi secvenţa).
Interpretare
În Boys Meets Girl avem o secvenţă cu valenţe onirice, intertextualitatea construită fiind semnalată prin piesa lui David Bowie, I Live When I Dream. Ochii închişi ai lui Alex, alternarea cu momentele de dans ale lui Mirreile, cuplul mecanic demn de dispreţuit de un fanatic al dragostei, fac din acest drum un trip oniric. Alex nu e încă îndrăgostit (e proaspăt înşelat de fosta iubită), dar după această călătorie, în care descoperim concepţia lui idealizată despre dragoste, e pregătit să fie. În Mauvais sang, Alex porneşte dintr-o postură imobilă (fumând în faţa vitrinei). Trăirile lui sunt vizibile în corpul care porneşte chinuit, timorat, împotrivindu-se, pentru a se elibera în timpul fugii, devenind aproape o maşină de alergat (are chiar câteva convulsii ce sugerează un motor înecându-se). Sentimentele sunt reflectate prin corp. Îi plac filmele mute. La sfârşitul secvenţei, Alex nu mai are îndoieli: iubeşte.
În Holy Motors (o posibilă interpretare a titlului ar putea fi aceea de metaforă pentru actori, motoare vii pentru personajele de celuloid), Oscar (un Alex îmbătrînit şi uzat, dar încă extrem de performant fizic) este un actor într-o lume a filmului mult diferită de cea în care şi-a început cariera. Performează pentru o audienţă invizibilă, în faţa unor camere invizibile (care e profilmicul în faţa acestor camere, lumea întreagă?). În scena din studioul 3D devine un personaj anonim într-un cadru construit să trimită la scena iconică din Mauvais sang (iar costumul negru, cu markere albe, pare o trimitere la cerul şi podeaua din Boy Meets Girl). Nu avem muzică (deşi s-ar fi potrivit ceva tehno) pentru că trebuie să auzim maşina mergând. Maşina, mai exact maşinăria (ca în Metropolisul lui Fritz Lang), adică Noul Cinema care a înghiţit complet realitatea prin ecranele sale. Iar personajul Oscar nu mai rezistă, se poticneşte şi cade.
În Holy Motors, alergarea nu mai are rol de transformare (oricum, este o simbolică alergare pe loc, o iluzie a deplasării) pentru că insul este deja transformat. Oscar e pixelizat astfel ca mişcările lui să fie folosite pentru un personaj al unui joc de computer sau al unui film de acţiune. E integrat în maşinăria infernală a Cinema-ului contemporan. Alergarea e dez-legată de dragoste. Oscar e un individ golit de sentimente, primind în locul lor inidcaţii şi semnificaţii (de la regizor, de la actor, de la fiecare spectator). La nivelul acţiunii primeşte un bonus. Nu e sentimental, este erotic. Se va ridica de pe podeaua unde îl azvirlise banda pentru a întîlni o femeie purtând acelaşi tip de costum înstelat cu care construieşte (e verbul cel mai potrivit) un act sexual (uimitor de frumos şi eroic) care începe în studio şi se termină pe un ecran.
Unul dintre ecranele de care suntem cu toţii înconjuraţi. Dacă în primele sale filme Carax cultivă o nostalgie pentru vârsta inocentă a cinematografului (personajul Alex/Oscar e înzestrat cu calităţi de mim şi o plasticitate corporală impresionantă), în Holy Motors, perioada mută este deja plasată la fundul sticlei subconştientului, invazia digitală ameninţînd să transforme în desuet şi cinema-ul devenit clasic, în care s-au născut şi Alex şi Oscar şi Leos Carax şi Denis Lavant şi, deocamdată, chiar şi spectatorul actual.
Aşa cum remarcă Phil Powrie, în filmele lui Carax (în principal în primele două) acesta se slujeşte de instrumente poetice în detrimentul celor narative. Un bărbat mergînd de-a lungul unui zid este o metaforă vizuală pe care regizorul francez o foloseşte şi o refoloseşte, exprimînd de fiecare dată altceva şi în acelaşi timp acelaşi lucru, care ţine de universul său interior. Este versul său preferat căruia îi schimbă câte un cuvânt sau topica şi care, de-a lungul timpului, se îmbogăţeşte cu noi sensuri, interacţionând cu precedentele şi, inevitabil, modificându-le. Sunt nerăbdător să văd secvenţa asemănătoare din următorul lui film şi sper să nu aştept alţi 13 ani că să-i caut interpretări, la fel de subiective precum ale celorlalţi.»