În 2006, cu doi ani înainte să se sinucidă,
David Foster Wallace, scriitor, eseist şi profesor de literatură ultrafaimos la el acasă (America) şi în restul lumii bune, dar în chip ciudat aproape necunoscut la noi, îi spunea lui
John Freeman, critic de carte şi jurnalist The New York Times &
many others:
„
La începutul anilor '90 au venit câţiva inşi de pe la diverse reviste la mine acasă, au făcut cunoştinţă cu câinele. Unul era foarte interesant - asta era în perioada cu agitaţia provocată de Infinite Jest. Punea câte o întrebare, iar eu dădeam un răspuns destul de repezit, de genul «De fapt, nu cred că am o viaţă chiar aşa de interesantă». Atunci oprea reportofonul şi spunea: «Ai surprins perfect nuanţa. Ce tactică genială - bineînţeles, ideea e să creezi o istorie a vieţii tale, dar în acelaşi timp să te descrii drept o persoană umilă»”. *
|
Jason Segel (David Foster Wallace) şi Jesse Eisenberg (David Lipsky) în The End of the Tour |
Nu-l numeşte, însă acel „unul” e
David Lipsky, reporter Rolling Stone în anii 90, care l-a însoţit pe
Wallace în ultima parte a campaniei de promovare a romanului
Infinite Jest, de unde şi titlul filmului care ţine aproape de acest eveniment,
The End of the Tour, bazat pe cartea primului (apărută după moartea lui
DFW). Evocarea e exclusiv din perspectiva jurnalistului, nici nu prea se putea altfel, şi e mult mai tandră decât cea oferită de interlocutorul său în discuţia acestuia, la zece ani distanţă, cu
Freeman. Într-adevăr,
Lipsky uzează şi pe alocuri abuzează de această tehnică de dislocare a omului din faţa sa, procedeu care-l şi scoate pe
Wallace din sărite din când în când, un tip oricum sensibil şi gata să se panicheze la orice tresărire a luciului de apă, ca să zic aşa. E drept, o face şi sub presiunea editorilor săi, neîncrezători că dintr-un astfel de subiect poate ieşi un articol decent, însă asta nu-i o scuză. Ce vreau să spun e că metoda în sine nu e eminamente aiurea, numai că, folosită în contexte neadecvate, poate genera reacţii adverse. Zbârlituri.
E o diferenţă de perspectivă care m-a frapat vâzând lungmetrajul lui
Ponsoldt (al doilea, despre primul am scris
aici), una la care nu mă aşteptam, fiindcă, cel puţin aşa cum e descrisă în film, întâlnirea n-a fost una cu scântei (cu excepţia câtorva momente tensionate generate de evenimente oarecum exterioare). În fond, amândoi sunt animaţi de aceeaşi pasiune, scrisul, cu diferenţa că
Lipsky e un scriitor
wannabe în vreme ce
Wallace e celebru (deşi faima îi repugnă). Cum zice chiar el, referindu-se în primul rând la talent:
He wants more than he has. I want precisely what he already has. Este, aşadar, o diferenţă de perspectivă pe care am vrut s-o marchez ca atare, cazuistic, dacă doriţi, fără a insista asupra filmului propriu-zis, fiindcă asta s-a întâmplat deja pe
acest blog. Mai adaug doar că, în proporţie de 99%,
The End of the Tour se va regăsi în
Crème de la crème...
* Fragmentul e din
Cum să citeşti un romancier, un
best of cu interviuri realizate de
Freeman de-a lungul vremii, publicată recent la Editura Vellant (nu vă gândiţi la interviuri-fluviu, nu e cazul). Nu e cine ştie ce, e mai curând pentru americani, scrisă ca pentru ei, mie personal nu mi-a produs nici o revelaţie, dar asta nu înseamnă că nu-i citibilă
all in all. Sunt acolo gândurile a cel puţin 25 de scriitori, unul mai faimos ca altul, un microunivers literar ce merită explorat.