Un film excesiv de pictural, calofilizat aproape maniacal, cu accent pe detalii şi reflecţii ridicate la rang de cult. Un film care, după încadraturi, se autosegmentează în trei părţi: două sunt confiscate de personajele centrale - Carol Aird şi Therese Belivet - iar a treia e rezervată exterioarelor (pe care le voi recenza cu altă ocazie).
Luaţi, de exemplu, al doilea cadru din colajul de faţă şi gândiţi-vă cât de mult vorbeşte el despre Therese. Şi mai ales cât de elocvent. Practic, în acea imagine e fişa ei de parcurs. Tot ce urmează în viaţa ei derivă de acolo. Sau are legătură cu acel moment de fixare într-un context care o descrie perfect.
Puneţi apoi acel cadru în ecuaţie cu următorul şi veţi observa grija lui Haynes de a-şi plasa protagonista undeva la jumătate: odată pe verticală, oferindu-i aşa numitul headroom, şi a doua oară pe orizontală. It's all about the technique. Şi, vă place sau nu, ia ochii. Povestea trece în plan secund. Din perspectiva asta, aş zice că Haynes e un fel de Wong Kar Wai extremist: renunţă la fluiditatea imaginii, la acel graffiti fondu din Fallen Angels sau Chungking..., în favoarea unei expuneri de tip diapozitiv. Sonet versus haiku, dacă doriţi.
Puneţi apoi acel cadru în ecuaţie cu următorul şi veţi observa grija lui Haynes de a-şi plasa protagonista undeva la jumătate: odată pe verticală, oferindu-i aşa numitul headroom, şi a doua oară pe orizontală. It's all about the technique. Şi, vă place sau nu, ia ochii. Povestea trece în plan secund. Din perspectiva asta, aş zice că Haynes e un fel de Wong Kar Wai extremist: renunţă la fluiditatea imaginii, la acel graffiti fondu din Fallen Angels sau Chungking..., în favoarea unei expuneri de tip diapozitiv. Sonet versus haiku, dacă doriţi.
Screenshots from Carol (dir. Todd Haynes/2015)
La final vă las să admiraţi rafinamentul a două fotograme care vorbesc deopotrivă despre simetrie (ca tehnică de încadrare) şi despre raportul de forţe dintre personaje (ca tehnică narativă).
