Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

duminică, 3 aprilie 2016

"Four is what...?" (78) [A Perfect Day/2015]


Screenshots from A Perfect Day (dir. Fernando León de Aranoa/2015)


Nici un fel de legătură cu piesa lui Lou Reed. Care, de altfel, nici nu avea A-ul în titlu, dar e bine de precizat ca să nu existe dubii (asocierile de idei sunt deseori tricky). După cum nici cu ideea de perfecţiune, raportată la o zi de muncă în condiţii periculos-insalubre (a scoate cadavre din fântâni, de pildă, într-o zonă de conflict, nu cred că-i jobul de vis), nu e cine ştie ce legătură. Şi-atunci cu ce are legătură titlul?

În primul rând cu acea viziune asupra lucrurilor care te îndeamnă să apreciezi mereu partea plină a paharului. Altfel spus, dacă rămâi viu sau măcar întreg fizic la finalul unui slalom, more or less haotic, printre mine antipersonal ascunse inclusiv în cadavre de bovine, detașamente (para)militare implicate într-un război civil şi civili cu agende neclare (rolul tău, din postura de voluntar ONU, fiind să-i ajuţi exact pe aceştia din urmă), se poate spune că ai avut o zi perfectă. În al doilea, cu imunitatea pe care persoanele aflate în astfel de sitauţii o dezvoltă în faţa acestei rutine, efectele directe fiind o anume detaşare în interacţiunea cu absurdul şi umorul negru folosit ca antidot pentru ce se întâmplă în jur. Totuşi, trebuie să mai glumească cineva, mai ales când ceilalţi, prinşi în meschinele lor răfuieli interetnice, nu mai ştiu de glumă.

Fireşte, umorul nu e soluţie infailibilă, fiindcă un război, indiferent de natura lui, te pune periodic în faţa unor atrocităţi greu de suportat. Şi cum întâmplările din acest film, bazate pe cartea Paulei Farias, care le-a trăit nemijlocit în mijlocul luptelor dintre sârbi şi bosniaci, nu-s chiar de povestit la gura sobei, Aranoa se apropie de ele şi le arată cu infinită precauţie tocmai din dorinţa de a lăsa nespusul, partea aceea invizibilă dar evident prezentă, să se deruleze în mintea spectatorului (deci în afara cadrului). Potenţat şi de suspansul care derivă din context.

Lipsesc, de asemenea, şi binecunoscutele stereotipuri culturale pe care producţiile occidentale le convoacă de-a valma. Din comoditate sau pur şi simplu din prostie. Localnicii sunt văzuţi din afară, din perspectiva celor care se străduie să-i ajute, însă ochii acestora nu sunt nici superiori, nici biasaţi. Încearcă să-i înţeleagă şi, în măsura posibilului, să se pună în locul lor. E atâta firesc, adică non-intervenţie din poignet în toate aceste scene dintr-un război anapoda, vorba lui Sartre, un realism dublat de o tandră ironie (de supravieţuire, i-aş zice), încât optica regizorului spaniol merită aplaudată în picioare. Lucru care, de altfel, s-a şi întâmplat, la scenă deschisă, la Cannes, anul trecut, unde A Perfect Day a fost proiectat hors concours.

Cu nişte partituri foarte fin desenate, Benicio Del Toro, Tim Robbins, Olga Kurylenko şi Melanie Thierry inundă ecranul cu umanism şi empatie (Kurylenko e eclatantă în fiecare cadru). Lor li se adaugă actorii din fosta Iugoslavie, ţinuţi atent în frâu astfel încât să nu aducă mai multă culoare locală decât în realitate. Pentru mine, filmul lui Aranoa e una dintre revelaţiile acestui început de an (l-am văzut prin ianuarie, dar am tot amânat să scriu). În ciuda unui happy-end mai mult amar decât dulce, chestionabil din unghi narativ, satisfacţia de ansamblu a rămas intactă.