Grind, nu
Burning, deşi când zici Mississippi, cinefil fiind, îţi vine în minte instantaneu al doilea titlu, căci
Alan Parker aproape a pus monopol pe numele fabulosului fluviu ce marchează geografic sudul Statelor Unite şi simbolic imaginarul colectiv a cel puţin jumătate de planetă.
Anna Boden şi
Ryan Fleck, cuplu responsabil (ea scenariul, el regia) pentru ebluisantul
Half Nelson (era să zic
Gosling), îl folosesc doar pentru context tematic, miza poveştii lor fiind oricum, numai politică nu, precum dincolo.
În linii foarte mari filmul în speţă ar putea fi considerat
o reproducere a unui clasic de pe raftul cu
gambling movies: California Split de
Altman. De acord, avem naturalism de tip altmanian, chiar şi posterele-s foarte asemănătoare, meandrele
story-ului şi actorii mai puţin.
Ben Mendelsohn e cu multe clase peste
George Segal în vreme ce în binomul
Ryan Reynolds -
Eliott Gould lucrurile stau fix invers. Şi la capitolul „vibrează aerul cu el în preajmă”, dar mai ales la capitolul charismă, unde
Gould conduce detaşat.
E totuşi ceva mai mult de-atât. Eu unul îl văd mai curând drept un omagiu cu doi versanţi. Primul l-am enunţat deja, al doilea e
The Gambler (
dir. Karel Reisz), un film tare drag mie din o mie şi ceva de motive. Interesant e că ambele au fost lansate în 1974 şi că ambele aveau treabă cu disecţia adicţiei generate de jocurile de noroc. Cu toate acestea, nu-s redunante, ci complementare, fiindcă pe vremea aia scriitura era pe urmele perfecţiunii. O căuta, o provoca şi o încapsula în nişte scene menite să secţioneze aorta.
Nu-i de mirare că
Boden şi
Fleck încearcă să exploateze acest filon, fără a-l găsi propriu-zis. Contează totuşi intenţia, materializată aici în ritm şi sintaxă nostalgice, filmul fiind 70-ist până în citoplasmă. După cum nu-i de mirare că găsesc de cuviinţă să-l readucă în prim-plan cu un rolişor de tip „să-nu-te-mai-prind-pe-aici-că-ţi-rup-picioarele” exact pe
James Toback, nimeni altul decât autorul scenariului pentru
The Gambler. Care l-a scris pornind de la experienţele personale în rai-iadul jocurilor de noroc, căci, ce mama dracului să faci?, atunci aşa se aşezau pe hârtie lucrurile (vezi şi cazul
Paul Schrader -
Taxi Driver). Iar finalul, gândit exact în aceeaşi manieră, adică un elogiu autodistructivităţii, e o reverenţă de netăgăduit. Mă rog, lui
Toback îi iese mai bine.
Prefer totuşi în orice moment al zilei şi-al nopţii un produs imperfect şi oarecum obscur cum e acest
Mississippi Grind în detrimentul
remake-ului oficial - inutil, inutilizabil şi irelevant - comis de
Rupert Wyatt în 2014.
Voi divaga puţin, am şi de ce.
Ok, scenariul e agregat de
William Monahan (vinovatul, nici nu ştiu dacă să pun ghilimele sau nu, pentru
The Departed, care şi acela era o copie),
Toback e creditat ca sursă, însă nu putem compara cerul cu pământul. De flori.
No fuckin' way, Jose! Şi originalului i s-au imputat (aiurea, dpmdv) nişte păcate preponderent de sorginte literară, numai că avea cu ce să compenseze, iar principalul atu era titularul
James Caan. Proaspăt ieşit de la
rehab în urma abuzului de narcotice... Cum ar veni şi el era în elementul lui. Prin urmare, pe ce considerente să-l distribui pe
Mark Wahlberg ca înlocuitor pentru
Caan? Ca să ce? Să subliniezi diferenţa? Era vizibilă de la bun început.
 |
| „I don’t care about money . . . I just like to play.” |
* Mottoul se pupă indisolubil cu o replică-lightmotiv (nu e nici o greşeală,
relax!), verbalizare a complicităţii cifrate dintre cei doi jucători pentru care ruleta şi pokerul nu-s o formă de supravieţuire, ci una de a flirta cu hazardul (care-i o anticameră a morţii, dar nu intru în alte detalii). Sună aşa:
Did you see the rainbow yesterday? Cuvântul-cheie e, evident,
Rainbow.
Curtis, Toto, Dorothy, Rainbows...
