„(...) Maradona played a different sport, a form of art. Watching Maradona one experienced something akin to what Immanuel Kant defined as the sublime. The experience of the sublime destabilizes our subjectivity, and for a moment, we are undone; we lose ourselves.
+
The other meaningful thing about Maradona, particularly for people like me who are very, very secular and non-religious, is that when he was on the pitch, he created something that was similar to a secular divine experience, an experience of what Hegel calls the Absolute. For people like me, this only happens through art, but then again soccer is a performing art, at least when Maradona was on the pitch.”
Cum David Foster Wallace nu poate adăuga nimic despre fenomenul social Maradona (sugerez a se citi, în schimb, ce a scris despre Federer), voi rămâne definitiv la acest text, de fapt, un interviu, în care sunt trasate meridianele și paralele unei hermeneutici maradoniene complete.
Dincolo de unele comparații (pe care, de acord, le putem privi ca exaltate) rămâne încadrarea lui Maradona într-o ramă ce i se potrivește țais. Autorul e Mariano Siskind, profesor de umanioare la Harvard, argentinian de origine, dar asta nu-i invalidează expunerea, dimpotrivă, o legitimează, e acea privire din interior ce pune subiectul în lumină, cu și pe toate fețele, fără a-l oculta.
Discuția e publicată în gazeta online a universității, conține și o serie de „tălpi” la adresa ipocriziei societății & elitelor americane (le consider binevenite în context) și o puteți citi integral aici.
***
O carte scrisă de Siskind poate fi cercetată aici.