Pentru filosoful francez Tristan Garcia, cel mai recent serial inventat de Vince Gilligan reflectă criza lumii contemporane și este un gest aproape punk. Zice el așa (linkul spre textul său depaywallizat e la final, lângă altul care duce spre un minieseu de Žižek, asta și ca să nu spuneți că nu e diversitate de opinii pe blog):
E o grilă de interpretare. Nicidecum singura. Eu vă propun alta. E aplicată la suprafață, așa, ca un strat diafan de lac altfel ar ieși măcar un eseu de x+y pagini, dacă nu o teză de doctorat. Dar cum nu aveți disponibilitate pentru așa demers mă voi rezuma la un ecorșeu deconstructivist în termenii lui Paul de Man.
1. Benevolența ca trop (metaforă vs. metonimie)
Pentru de Man, limbajul este inerent retoric și se autosubminează. În Pluribus, acea „iritantă bunăvoință” despre care vorbește Garcia nu ar fi o trăsătură morală, ci un dispozitiv retoric. O conștiință unică ce definește umanitatea printr-un nod literal (suntem buni, suntem unul) pentru de Man este o falsă totalizare. Serialul funcționează la acest nivel ca o alegorie a lecturii: Carol încearcă să „citească” (să înțeleagă) o lume care-i refuză sensul ei individualist, rezultând o aporie: o blocare totală între două sisteme de semne incompatibile.
2. Blindness and Insight (orbire și intuiție)
Teza centrală postulată de Paul de Man este că un critic (sau un personaj) ajunge la o intuiție profundă despre realitate tocmai prin/din unghiul mort: prin ceea ce nu vede.
- Carol este „oarbă” față de propria dependență de sistem (societatea de servicii/consum). În mod paradoxal, tocmai această orbire îi oferă intuiția necesară pentru a apăra individualitatea.
- La rândul său, Stupul are intuiția unității absolute, dar este „orb” la faptul că această unitate este un construct artificial, un text (sau un cod) scris de un virus extraterestru.
3. Rezistența la teorie / Rezistența la fuziune
De Man vorbea despre rezistența la teorie ca fiind, de fapt, o formă de rezistență a limbajului la a fi înțeles complet. În Pluribus, supraviețuitorii lumii vechi/necontaminații (Carol și Manousos, în special) reprezintă rezistența retoricii individuale în fața gramaticii universale a virusului. Ei sunt eroarea care confirmă că sistemul nu se poate închide ermetic și că ar putea fi resetat. De Man ar vedea în Carol nu un personaj, ci un semn care nu se lasă asimilat într-o structură superioară (cel puțin în primul sezon).
4. Prosopopeea și „moartea” individualului
Dacă virusul păstrează „învelișurile corporale”, dar șterge conștiința, avem de-a face cu o prosopopee masivă (figura prin care un corp mort sau absent capătă voce). Cei infectați sunt măști care vorbesc în numele unei entități absente (sunt purtătorii ei de cuvânt). De Man, care a scris magistral despre autobiografie ca de-facement, ar analiza Pluribus ca proces de efasare (ștergere) a feței umane în favoarea unei figuri de stil colective.
Corolarul ar putea fi acela că serialul nu este despre bine vs. rău sau individ vs. colectiv, ci despre imposibilitatea limbajului de a reflecta unitatea. Pluribus (dacă ne raportăm la sensul primar al termenului) este un titlu apt pentru deconstrucție: este promisiunea unei sinteze care, din punct de vedere retoric, rămâne mereu o fractură.
Așadar, dacă Garcia spune că serialul acesta e un „gest aproape punk”, de Man ar replica probabil prin faptul că Pluribus reprezintă o „mărturisire a eșecului oricărei narațiuni de a mai conține adevărul”.
---
În loc de note de subsol, useful links:
- interviul cu Tristan Garcia
- Pluribus: The Power of Division (Žižek)