Boogie nights, Boogie goofs

Un prieten, mare amator de filme (are o vorbă tare urâtă la adresa ălora care-și zic cinefili dar habar nu au ce înseamnă termenul, nu o voi reproduce), îmi lasă niște off-uri despre Boogie (filmul lui Radu Muntean). Pe mess. Omul e franc și intempestiv, nu își sulemenește textele și nici nu-și ridică poalele-n cap cu pretextul și pretenția că-s metafore. D-aia mi-e și prieten (între altele)! D-aia-i și public monologul (fără nici o intervenție, fără diacritice - cu o singură excepție - și ce excepție!). I hope you enjoy it almost half as much as I did.

"alwash (07.02.2009 01:17:09): tardiv apropo de Boogie
alwash (07.02.2009 01:17:40): film fain, dar atat de mult m-au enervat neshte lucruri incat am inceput sa bag la Goofs
alwash (07.02.2009 01:18:20): care cic-or sa fie postate pe IMDb intr-o luna, dupa ce-mi verifica teoria
alwash (07.02.2009 01:20:14): cum e posibil sa filmezi in fata hotelurilor Hora, Balada, Sirena din Saturn (sa nu mai zic de Amfiteatru din Olimp) si sa treci la filming locations "Neptun resort"?
alwash (07.02.2009 01:20:47): sau cum e posibil sa fii in Olimp si sa zici: hai sa mergem in Olimp?
alwash (07.02.2009 01:22:52): sau cum e posibil sa zici ca esti cazat in Neptun si dimineata sa te prinda in drum spre casa pe la vila lui Ceausescu, dar mergand tot in directia Olimp?
alwash (07.02.2009 01:23:38): adecatelea, nu credeam c-un film ma poate scoate din sarite cu atatea aiureli
alwash (07.02.2009 01:25:01): asta ca sa nu mai zic ca Dragos Bucur are puţa mica...
alwash (07.02.2009 01:25:07): :-B
alwash (07.02.2009 01:27:29): P.S.: uitasem ca baietii cica si-o puneau cu prostituata la Hotel Decebal din Neptun
alwash (07.02.2009 01:27:48): iar cadrele aratau din balcon masinile trecand pe strada
alwash (07.02.2009 01:28:39): din pacate, Hotel Decebal are balcoane doar la verdeata din spate, la strada e doar cordidorul cu usile de la camere
alwash (07.02.2009 01:30:41): after all, I should know, I also used to have guilty sex in that establishment :D"

Mickey Rourke şi-a învins demonii. Deocamdată!

Viaţa lui Mickey Rourke e un carusel de excentricităţi al căror preţ l-a plătit până la ultimul cent. După revenirea în cinemaul mare, revenire pe care nimeni nu mai miza, (se) mărturisea revistei Uncut (2003): „I lost everything: my credibility, my marriage, my money, my soul. My ability to act is the only thing I haven’t lost. It’s all I’ve got left and I’m gonna give it my best shot. This time I can’t afford to fuck up. Because if I do, then it’s the end." Mickey Rourke s-a ţinut de cuvânt şi a tras his best shot so far: Globul de aur pentru cel mai bun actor dramatic, graţie rolului din The Wrestler (dir. Darren Aronofsky).
 

[Există un Dumnezeu al beţivilor (anonimi sau nu, cu sau fără stagii la rehab). Am fost tentat să afirm că e o axiomă. Nu e! Mulţi s-au prăpădit din cauza alcoolului, întrucât Cel de Sus se uita în altă parte. De pildă, beatnik-ul Richard Brautigan (La pescuit de păstrăvi în America). La începutul anilor ’70 s-a retras în Montana şi vreme de opt ani a refuzat să mai acorde interviuri sau să apară în public. În 1984, s-a sinucis, iar cadavrul avea să-i fie descoperit abia câteva săptămâni mai târziu, alături de un revolver calibrul 44 şi o sticlă de whisky.]

Cu personajul wrestler-ului hodorog şi rablagit Randy "The Ram" Robinson (niciodată nu am înţeles de ce un non-sport debiloid şi infantil e atât de iubit în State), Rourke nu face rolul vieţii. Problema asta a rezolvat-o în Angel Heart (1987), unde a reuşit să-l tuşeze pe un de Niro în plină formă. Second best, la egalitate de puncte, scriitorul alcoolic din Barfly (1987) şi boxerul Johnny Walker (nu-i nici o glumă, poate doar o anticipare nefericită a prăbuşirii ce avea să urmeze!) din Homeboy (1988). În The Wrestler face, în schimb, rolul celei de-a doua vieţi. Sau celei de-a şaptea, a o sută şaptea sau câte o mai fi având!

Cariera lui Mickey Rourke se împarte în două: până în 1992 şi după 2000. În aceşti opt ani, omul a pogorât în infernul personal, încercând să se autodistrugă plenar şi metodic! S-a reapucat de box, sport pe care-l practicase înainte de a se înscrie la Actor's Studio (s-a ales cu o mutră desfigurată cum nici un chirurg plastic sau make-up artist nu ar fi reuşit să-i facă şi ruină fizică), a făcut praf linii întregi de îmbuteliere (de la dom’ Profesor până la... Johnny Walker cel lichid şi adevărat), s-a bătut în cadru dezorganizat cu cine s-a nimerit (de la nevastă-sa - Carre Otis - până la golanii de prin cârciumi), a pierdut cam tot ce avea de pierdut la poker sau prin tribunale şi, printre picături, a apărut în filme, chiar dacă anunţase că se lasă de meserie. În general, producţii mediocre şi submediocre pe care doar fanii înverşunaţi ar fi în stare să le vadă integral (cu două excepţii, spre finalul perioadei negre, Buffalo’ 66 şi The Rainmaker - în nici unul nu a avut însă, the leading part - şi una care nu a mai fost să fie - The Thin Red Line, war epic-ul lui Terrence Malick; secvenţele cu el au picat la montaj şi ajuns pe youtube).

O mână de ajutor a venit - surpriză! - de la Wong Kar-Wai, care i-a oferit, în 2001, câteva zeci de secunde într-un episod (The Follow) din seria de opt "scurte" The Hire - BMW Films, era să scriu The Wire, poate voi scrie şi despre acesta, cândva, regizate de somităţi (John Frankenheimer, Ang Lee, Inarritu, John Woo, Tony Scott) şi ambientate cu branduri (Clive Owen în rol titular, Gary Oldman, Don Cheadle, F. Murray Abraham, James Brown, Forest Whitaker etc.). A altă mână de ajutor i-a fost oferită cam tot pe-atunci de Sean Penn, în The Pledge. Au urmat apariţii din ce în ce mai consistente (Spun, Man on Fire, Sin City, Domino) şi, în cele din urmă, The Wrestler, partitură propusă mai întâi lui Cage (slavă Domnului că a zis nu!), apoi lui Stallone (şi mai multă slavă!!), chiar şi Bruce Willis era luat în calcul (variantă cât de cât ok). Nu mai are importanţă acum. Rourke a prins peştele cel mare.

Woody Almodóvar

La cald şi pe ffwd despre Vicky Cristina Barcelona, un basm (Scufiţa Roşie) transformat în comedie erotică fantastică (acesta din urmă nu e un adjectiv) cu două scufiţe - blondă şi brună, amândouă cam şleampete şi superficiale - fascinate de un lup (totodată şi vânător) macho aflat încă sub farmecele unei vrăjitoare senzuale, niţeluş ţâcnită şi cu tendinţe suicidare.

Penelope Cruz (the witch) e sublimă şi îşi pulverizează concurenţa, Javier Bardem (the sexy wolf wearing stylish shirts & shorts) ţine tot filmul pe umerii lui reumatici de toreador ratat, Scarlett Johansson e, ca de obicei, lost in translation (secvenţele - două - în care Cruz şi Bardem se ceartă în spanglish, cu ea redusă la 0, nici măcar 0 factorial, ci 0 curat, e definitorie), iar cealaltă copilă e complet degeaba, ca să nu zic frigidă (actoriceşte vorbind). Peste toată hărmălaia, a se citi distribuţia, trece-n zbor un fluture: Woody Allen. Poate mi se pare mie, dar filmele sale din postludiul "european" seamănă tot mai mult cu ale lui Pedro Almodóvar. Aş fi aplaudat mai curând o apropiere de Eric Rohmer. Poate voi detalia. Sau poate nu.

Apropo de threesome în cinema. Am revăzut zilele trecute (sunt în concediu şi mă destrăbălez vizual) Bad Timing de Nicolas Roeg. E complet fără noimă să compar aceste două filme: e ca şi cum l-aş compara pe Klimt cu Gaudi (au fost contemporani, au făcut pârtie în artă, însă fiecare cu alte mijloace şi la alt nivel de semnificaţie). Plus că - şi aici comparaţia chiar nu mai funcţionează - VCB nu are nimic din somptuozitatea arhitectului catalan. I-am adus în discuţie doar pentru a ilustra diferenţele astronomice în tratarea unui subiect şi dacă nu mi-a reuşit atunci cu asta nu pot da greş: în vreme ce Roeg e în plin roman existenţialist, Allen scrie o epigramă. Amuzantă şi atât!

Un deces şi un criminal simpatic

Nu-i o noutate (noutatea e la sfârşit, pentru cei care au răbdarea să citească): realitatea are prostul obicei să-şi umilească sora de cruce - ficţiunea. Să luăm, de pildă, Le Couperet (fiind vorba despre un obiect tăios a fost tradus "Cu două tăişuri"), un Costa-Gavras din 2005. Grecul făr'de ţară e mereu shockin' the system, brand al cinematografului militant şi niţel iconoclas(h)t, iar Couperet-ul este noua sa contribuţie în domeniu, inspirată de (The Ax), romanul unui maestru al literaturii mystery & noir (Donald E. Westlake).

Enter sinopsis: Jose Garcia e un fost manager de top într-o firmă producătoare de hârtie, sărit de 45 de ani, deci "tânără" speranţă pe piaţa muncii. Are o familie de întreţinut şi o problemă: nimeni nu mai vrea să-i dea de lucru (raccourci obligatoriu - secvenţa din Tootsie în care Dustin Hoffman dă nenumărate probe pentru a obţine o slujbă: "ne pare rău, dar avem nevoie de altcineva", i se spune de fiecare dată). Rămas fără alte mijloace persuasive, recurge la principiile extreme ale liberei competiţii: asasinarea concurenţilor la un post în... Arcadia, compania aducătoare de fericire (dacă l-ar coopta în staff). Întregul său univers pare croit spre un singur obiectiv: "et in arcadia ego".

Pe scurt şi pe puncte, pentru că orele sunt înaintate. Fiind ceea ce s-ar putea numi comedie noir cu umor negru, filmul lui Gavras:
1. sparge capul clişeelor şi le lasă să circule ca atare prin lume

2. aruncă aproape orice convenţie la gunoi şi întinde coarda poveştii până la limita maximă a ruperii

3. dă bobârnac după bobârnac turbocapitalismului şi alaiului său de efecte speciale (de/relocalizarea, reinserţia socială, globalizarea), europenizării prin absorbţie, televiziunii şi, last but not least, advertisingului

4. ne spune că un contracandidat bun este un contracandidat mort şi, aparent, ne sugerează că dacă toate celelalte variante au fost epuizate putem trece la fapte

5. dă cu barda în minorităţi şi dă cu spor (pensionari, negri etc.) devenite, între timp, majorităţi bugetofage

6. te face, în ciuda tuturor imperativelor etice şi morale pe care le ai (dacă le ai), să pactizezi cu acest criminal "bun", în sensul că îi ţii pumnii să nu fie prins.

Şi-acum ştirea anunţată la început: Donald E. Westlake a.k.a. Richard Stark (scriitor şi scenarist pentru Point Blank, The Grifters, The Hot Rock, Payback şi încă vreo câteva zeci de filme, inclusiv cel despre care tocmai am spus câte ceva) a murit ieri, 2 noiembrie, la vârsta de 75 de ani, în urma unui infarct! Isn't it ironic, don't you think?

Ver...who? Verhoeven! [Zwartboek]

Paul Verhoeven Întâiul (potrivit imdb, a mai existat unul, tot regizor, dar neamţ, născut in 1901 şi decedat in 1975) înseamnă pentru cei mai mulţi Basic Instinct. Tot întâiul. Spre cinstea lui, în sequel nu s-a implicat. Ultima producţie - Zwartboek (aka Black Book) - are treabă tot cu instinctele (cu accent pe cel de supravieţuire). În cariera sa americană (întreruptă, nicidecum încheiată), Verhoeven nu a lucrat la normă şi, aş zice, nici eminamente mediocru sau prost, chiar dacă Showgirls e oricând un contraargument forte în mâna/gura detractorilor. Omul şi-a impus un ritm propriu, inso- şi sangvino-lent, pigmentat cu pauze lungi, compacte, în stilul lui Michael Mann. În medie, un film la 3 ani. Înainte de acesta a fost Hollow Man, în 2000. De-atunci şi până la Zwartboek (2006) a executat doar un videoclip!

Verhoeven revine în Europa cu un film despre Rezistenţa olandeză în cel de-al doilea război mondial. Dar nu aşa cum ne-am fi aşteptat! Evitând elegant maniheismul peliculelor de gen (nazişti cruzi care prigonesc evrei vs. eroi neprihăniţi care-i apără), Verhoeven ne obligă să privim lucrurile perspectival, nuanţat. (Pre)judecăţi de valoare, morală fibrolemnoasă, clişee tipologice? Nimic din toate acestea. Scenariul, scris împreună cu un vechi prieten, Gerard Soeteman (previous joints: Turks Fruit, Soldaat van Oranje, Keetje Tippel), e concentrat, intens şi are ceva din perfecţiunea finisajelor din Madurodam!

O cântăreaţă evreică - Rachel Stein (jucată magistral de Carice van Houten, amestec stroboscopic de senzualitate magnetică şi sexualitate cinetică) - se ascunde pe unde apucă, însă după ce familia îi este căsăpită de nemţi, înţelege că mai devreme sau mai târziu va avea aceeaşi soartă. Schimbă tactica, devine... Ellis de Vries, adoptă un look de tip Jean Harlow (vopsindu-şi părul, inclusiv cel pubian, într-o scenă care trădează pasiunea lui Verhoeven pentru developarea rafinată a pulsiunilor erotice primare) şi se alătură rebelilor conduşi de industriaşul Gerben Kuipers (Derek de Lint) şi medicul Hans Akkermans (Thom Hoffman). 

Tipii o infiltrează în Cartierul General al trupelor germane cu misiunea de a obţine informaţii din postura de secretară şi... colecţionară de timbre. Aşa îl cunoaşte pe Ludwig Muntze (Sebastian Koch), un chipeş ofiţer german, bântuit de drame personale şi dileme morale. De-aici încolo, ştiinţa lui Verhoeven de a spune o poveste, de a o complica necesar, fermecător şi vibrant (dar fără a o încâlci), întreţine suspansul până în clipa în care toate măştile cad! Noua realitate e carnavalescă: unii sunt purtaţi pe braţe şi aclamaţi, deşi, de fapt, au fost colaboraţionişti fără scrupule, alţii sunt scoşi ţapi ispăşitori, fiindcă entuziasmul colectiv, în momente de ebuliţie ca acesta, naşte monştri şi înţeleneşte minţi!

Conceptual, filmul are forma unui lung flashback cu punct de pornire anul 1956. Într-un kibbutz israelian, o întâlnire între două prietene în vremuri tulburi e un şoc suficient de puternic pentru a provoca refluxul anamnetic. Nu e cel mai original mod de a deschide o acoladă cinematografică în interiorul căreia să plantezi o intrigă (solidă), dar Verhoeven are grijă să remedieze „deficienţa” în stil de mare campion, când o închide, în ultimul cadru.

Într-un fel, cineastul olandez propune o definiţie extrem de personală a formulei „The Good German”, promovată, de altfel, şi de Steven Soderbergh în filmul omonim. Fără prea mult succes, din păcate, dar nu din vina lui. Misiunea lui Verhoeven e infinit mai grea, deoarece, cronologic vorbind, acţiunea se petrece în timpul războiului şi nu după capitularea Germaniei, respectiv zonarea Berlinului (conform înţelegerii de la Potsdam dintre Stalin şi Truman featuring Churchill). Pe scurt: filmul trece proba celei de-a doua vizionări!

P.S.: Am identificat două cărţi care ar putea avea legătură cu titlul. Una e Biblia, din care Rachel/Ellis toceşte pentru a fi pe placul unor gazde evlavioase, cealaltă e o agendă aflată în posesia unui respectabil şi cumsecade domn (vom afla abia la urmă ce a notat el acolo). Ei bine, acest aide memoire se dovedeşte a fi o veritabilă cutie neagră pierdută pe câmpul fumegând al istoriei. În ea, adevărul aşteaptă stoic să fie descoperit. Arghezi avea dreptate: „Deschid cartea / Cartea geme / Caut vremea / Nu e vreme...”

Cruel in(k)tensions: noaptea urbană în filmele lui Michael Mann

Nimeni la Hollywood nu mai filmează oraşul noaptea, L.A.-ul şi Miami-ul de fapt, atât de metodic (melodic?) şi pasional ca Michael Mann. Fie că-l trage în peliculă, pe camere şi cu lentile Panavision, fie direct în digital, cu Sony High Definition F900 CineAlta camcorder sau VIPER FilmStream şi optică Zeiss, oraşul e acolo, vietate uriaşă, a cărei inimă, în regim nocturn de funcţionare, o simţim şi auzim pulsând, tresărind, vibrând, datorită sondei - camera de filmare - împlântate fix în atrii şi ventricule. 

De la cadrele din Manhunter, Last of the Mohicans ori Heat, pe care operatorul Dante Spinotti le-a scufundat fauvist în cerneluri şi filtre albastru-metil, violete sau verzui (cruel inktensions aş numi procedeul şi deopotrivă efectul) şi până la "neonizarea" soft sau radical-jilavă a imaginii (i-aş zice neon light surround) experimentată de Dion Beebe în Collateral, respectiv Miami Vice, avem de-a face cu universul extrem de personal, truecolor & gradient, registered trademark, al unui cineast unic.

The Insider. Thriller de mare întindere (aproape trei ore) despre mizeria scrumată şi ascunsă sub preş de industria americană de tutun. Predominant diurn, disecţie nuanţată a sistemului de complicităţi politico-financiare ce-l striveşte nemilos pe cel ce fluieră în biserică, dens, paranoia în secţiune transversală. Numai că Mann nu se poate abţine şi plasează câteva easter eggs în naraţiune ca nu cumva să uiţi cine povesteşte şi cum. Câteva mingi de golf strălucind ca nişte licurici în noaptea suverană, într-una din cele mai terifiante scene din film, şi un voiaj spectral by car prin oraşul pustiu în care, în toiul nopţii, pe o peluză, o maşină arde ca o torţă, te lămuresc: Michael Mann e acolo şi lucrează pentru tine.

Heat. Clasic. Cult. L.A. Saga. Primul high voltage clash între Pacino şi de Niro (în curând îi vom vedea din nou, de data asta făcând echipă, şi da, cred că ăsta e un semn că sfârşitul lumii e aproape!). În economia scriptului, precumpănesc scenele şi interioarele de zi. Există însă o secvenţă, acea secvenţă, care-l deconspiră. Personajul lui Robert de Niro, proaspăt ieşit din carapacea de dur în stare să părăsească orice şi pe oricine "in 30 seconds flat", seduce, calm şi metodic, personajul interpretat de Amy Brenneman, femeia care îi va descuama temporar singurătatea (eroii lui Mann sunt, în principal, bărbaţi solitari, angoasaţi, flexibili moral, cinici şi cu profesii/ocupaţii cel puţin dubioase). Sunt la ea acasă, undeva pe o colină, stau de vorbă pe terasă, el îi spune fleacuri, încercând să nu o mintă prea mult în legătură cu jobul, ea îl ascultă cu ochii mijiţi, la picioarele lor oraşul scânteiază în noapte. Cât vezi cu ochii (şi Mann are grijă să vezi, nu se joacă!) luminiţe pâlpâind extatic, exact ca în priveliştea despre care el îşi aminteşte că a citit undeva: în Fidji, o dată pe an, noaptea, o specie de alge fosforescente se ridică la suprafaţa oceanului şi produc un spectacol asemănător în grandoare cu cel la care ei asistă. Sunt câteva clipe de cinema pur, muzica lui Moby contribuie şi ea din plin, ai vrea ca filmul să se oprească în acest punct ce concentrează atât de perfect fericirea frugală şi relaxarea supraeului, însă ghemul epic e abia deşirat...

Collateral. Un killer profesionist are la dispoziţie o singură noapte pentru a elimina cinci indivizi. Pentru a-şi îndeplini misiunea de înger exterminator în City of Angels tocmeşte un taximetrist să-l poarte dintr-un loc în altul. Prilej pentru Michael Mann să privească telescopat şi epifanic ecosistemul urban nocturn, modificările sale climatice, formele sale de agregare sau dezagregare, flora şi fauna umană ce-l populează. Şi avem aşa: un Los Angeles (La La land, vorba unuia din personaje) scăldat de panouri şi reclame fluorescente, semafoare hieratice, faruri din direcţia opusă, girofaruri, un ucigaş cu simbrie, erudit, cinic, impozant, cu o listă neagră, dar albit la păr şi un şofer de taxi - negru, dar cu o listă albă pe care se află lucrurile la care visează - o companie de limuzine de lux şi retragerea pe insula fericirii personale - Maldive.

Stop - cadru: drumul celor doi voiajori noptatici - Max (Jamie Foxx) şi Vincent (Tom Cruise) - e tăiat de un coiot, taxiul se opreşte, animalul stă nemişcat în bătaia farurilor preţ de câteva secunde, ochii, două cerculeţe strălucitoare, de fapt, toată imaginea patrupedului are ceva dintr-un negativ foto, cei doi îl privesc contrariaţi - "de ce nu se dă la o parte?"-, coiotul se dezmeticeşte şi se îndepărtează, camera îl mai urmăreşte câteva secunde, montajul îşi face treaba, când privirea metalică a lui Cruise -"hai, dă-i drumul!" pare a spune -, când privirea nedumerită a lui Foxx - "ce naiba a fost asta?". Între două cadre creatura e înghiţită de întuneric, nici unul nu scoate o vorbă, maşina reporneşte... Un episod aparent fără urmări, dar cu multiple semnificaţii. Un amănunt din categoria celor ce-l obsedează pe Mann, care combate artificialul altor producţii de gen cu acest gen de amănunte, cu de-amănuntul. Din punctul meu de vedere, Collateral, deşi are un mare minus - ultima jumătate de oră o găsesc forţată şi făcută pe placul studiourilor - e un film excepţional for what it stands, rafinat, hipnotic şi excelent calibrat vizual, o impecabilă mostră de "noir existenţial urban". Best served chilled!

Michael Mann nu e din cale-afară de prolific. Între Heat (1995) şi The Insider (1999) s-au scurs patru ani, iar între The Insider şi Collateral cinci (între ele, Ali, un mult prea subevaluat biopic despre Cassius Clay aka Muhammad Ali care a stat 10 ani în pre-producţie - în pofida subiectului, apar şi aici felii din big city night). E ritmul unui autor (scrie scenarii, filmează şi produce) care se dă peste cap pentru a finaliza proiectele începute. Când isprăveşte, îşi trage sufletul şi lasă timpul să treacă. Peste el, peste filme, peste percepţia lui sau a altora în legătură cu el(e).

P.S.: „Înalt în noaptea elenă, centaurul/îşi încetinea goana cvadruplă/ca să-mi pândească visul". Sunt versuri dintr-un poem (Endimion în Latmos) de Borges, pe care le asociez mereu cu atmosfera grea şi încărcată de sensuri din Collateral.

Mametizări (II)

- Nu ştiu de ce eşti sarcastic, pentru că nu ai dreptate...
- Nu am dreptate, dar am motive să fiu sarcastic!