Măcelarul e o victimă. E, în primul rând, victima erorilor sale, însă el caută (şi găseşte!) alţi responsabili. L'Enfer c'est les autres, nu? Măcelarul îi scoate vinovați pe toţi, inclusiv pe naziști, pentru situația în care se află: şomer, marginalizat, exclus! Dacă ei n-ar fi existat sau ar fi ocolit Franţa, tatăl său, comunist ilegalist, n-ar fi sfârșit într-un lagăr de concentrare. Pentru a găsi motivații, întotdeauna exterioare, e în stare să meargă până la Adam și Eva. Disperare, ură, nihilism, violență... El nu e niciodată de vină. Prin Măcelarul său, Noé ne pune față în față cu noi înșine, cu cele mai îngrozitoare gânduri ce ne pot trece prin minte în clipele de restriște, la beție, la nervi. Sunt gândurile acelea la care avem acces doar noi, gândurile acelea care dacă, cine știe cum, ar ieși la suprafață, lumea asta ar exploda.
Povestea e spusă strict din punctul de vedere al Măcelarului (trimiterile la taximetristul lui Scorsese sunt discrete, dar inevitabile!) şi e ritmată fie de avertismente adresate, preventiv, spectatorului, fie de semnalizarea grafică şi acustică a unor concepte pe care filmul le mitraliază. Artificii ludice, nimic mai mult! Dialogurile sunt rare, o ciocnire surdă mai degrabă, între monologurile fără speranță ale perifericilor (bătrâni muribunzi, prostituate, diverși patroni de măcelării sau hoteluri de mâna a şaptea, drogaţi). Într-o singură scenă nu apare el, respinsul de peste tot, atunci când clienții cârciumei în care face scandal îl afurisesc în absență. E doar o mică diversiune narativă fără efect. El e acolo. Ubicuu!
Tot ce îl înconjoară, cu excepţia fiicei sale, are legătură cu carnea. Oamenii sunt toţi bucăţi de carne pe care i-ar ucide şi chiar îi ucide ca pe animale: bellum omnium contra omnes - principiul de bază al omenirii în stadiul ei primitiv. E convingerea lui profundă şi denotă relaţia dezumanizată pe care o are cu lumea. Excepţia e fiica sa, infirmă psihic, singura fiinţă pe care, de altfel, o iubeşte! Ea e cruţată de această aversiune brutală, lucru care face cu atât mai şocant incestul, numai că episodul în sine nu e o gratuitate din partea regizorului, ci o consecinţă logică şi normală (nu aruncaţi cu pietre!) a decrepitudinii morale în care se scufundă personajele.
Povestea e spusă strict din punctul de vedere al Măcelarului (trimiterile la taximetristul lui Scorsese sunt discrete, dar inevitabile!) şi e ritmată fie de avertismente adresate, preventiv, spectatorului, fie de semnalizarea grafică şi acustică a unor concepte pe care filmul le mitraliază. Artificii ludice, nimic mai mult! Dialogurile sunt rare, o ciocnire surdă mai degrabă, între monologurile fără speranță ale perifericilor (bătrâni muribunzi, prostituate, diverși patroni de măcelării sau hoteluri de mâna a şaptea, drogaţi). Într-o singură scenă nu apare el, respinsul de peste tot, atunci când clienții cârciumei în care face scandal îl afurisesc în absență. E doar o mică diversiune narativă fără efect. El e acolo. Ubicuu!
Tot ce îl înconjoară, cu excepţia fiicei sale, are legătură cu carnea. Oamenii sunt toţi bucăţi de carne pe care i-ar ucide şi chiar îi ucide ca pe animale: bellum omnium contra omnes - principiul de bază al omenirii în stadiul ei primitiv. E convingerea lui profundă şi denotă relaţia dezumanizată pe care o are cu lumea. Excepţia e fiica sa, infirmă psihic, singura fiinţă pe care, de altfel, o iubeşte! Ea e cruţată de această aversiune brutală, lucru care face cu atât mai şocant incestul, numai că episodul în sine nu e o gratuitate din partea regizorului, ci o consecinţă logică şi normală (nu aruncaţi cu pietre!) a decrepitudinii morale în care se scufundă personajele.
Phillipe Nahon, epitomizând „infernul ca virtualitate perpetuă a naturii umane.”
We fuck alone, vorba aceluiaşi Noe, acest Houellebecq al cinematografiei franceze ce vine cu o oglindă în care cei mai mulţi nu sunt dispuși să (se) privească. Filmul ăsta e pentru cei cu stomac rezistent (slashere de tip Saw sau Hostel nu intră la socoteală!) și suficientă încredere în capacitățile intelectuale proprii pentru a asimila dumicatul visceral care e Seul contre tous (1998). Sau cum ar spune Milton, if you haven't had your beliefs tested, then they aren't worth anything.
