"Four is what...?" (94) [State and Main/2000] + Stay for the credits (3)

„What's an associate producer credit?”

Mai toate filmele lui Mamet sunt șarade și sărbători. Fieste în care verbul este în mare vervă. Sărbători ale cinema-ului ca artă performativă. Reinterpretat(ă) și reinventat(ă). Fiindcă Mamet, versatil și apt să instrumenteze diverse genuri, exact asta face de fiecare dată: ia cinema-ul prizonier (The Spanish Prisoner) și-l ține în propria House of Games (pun-ul nu e accidental). Deconstrucție ludică pe gradient, jemanfișism suprem în raport cu convențiile genurilor, pe care le stăpânește, dar le aplică ad libitum. 

State and Main este unul dintre exemplele strălucite în acest sens, mai ales că funcționează ca film despre facerea unui film (subgen de tradiție nu doar la Hollywood). Titlul în sine e chiar principalul indicator de status (și de statut) - poziționează fără echivoc filmul și reflectă opțiunea lui Mamet ca autor. Și mai clar: State and Main este plasat la intersecția dintre modern și clasic (prin clasic înțelegând în cazul de față screwball comedy de factură Preston Sturges, referință cât se poate de explicită și asumată), jucând la ambele capete, în funcție de dispoziție. 

Într-un astfel de setting, poantele, trucurile, răsturnările de situație pe axa „să tratăm falsul drept real(itate)” și jocurile (prime, secunde, chiar și terțe) cu habitudinile privitorului (avizat sau ne) sunt la ele acasă. Mamet vine în cinema din teatru. Își permite șarja, o adoră chiar. Este un dialoghist sprințar și mare autor de maxime, are o ureche mereu la pândă, mereu pe fază. Explică chiar el:

„(...) Gossip makes excellent dialogue because people unconsciously dramatize events for the benefit of the listener. They narrate not what happened, but the essence of what happened. When you gossip, your listener suspends disbelief. Your dialogue should be rhythmic because human speech is naturally rhythmic. When you listen to people having a conversation, they're creating rhythmic poetry; pauses are filled, sentences are capped by the other’s interruptions, all amounting to a patterned cadence.”

În postul acesta am ales doar una din multele șarade din State and Main, însă voi repertoria și altele mai încolo.

Hint și îndemn: Stay for the [end] credits. 

Nomadland: Official Teaser Trailer

Second later edit (30 decembrie)

Zice Paul Schrader pe contul lui de fb, răspunzând într-un comentariu la postarea inițială:

Doar consemnez afirmația, cum nu am văzut filmul până acum, rămâne să-i analizez validitatea la momentul cu pricina, 

---

Later edit: Leul de Aur la Veneția!

⏬

 

Chloé Zhao reapare pe radar cu un road movie (atipic) în care o distribuie pe Frances McDormand despre care știm că sfințește locul, indiferent pe unde calcă. 

Filmul, bazat pe o carte de Jessica Bruder, este undeva la limita documentarului, folosind preponderent actori neprofesioniști (Linda May, Swankie & Bob Wells), redistribuiți în rolurile din propria viață: dezmoșteniți și nomazi printr-o Americă (de Vest, în cazul acesta) răvășită de criza economică. Stilistic e apropiat de ce făcea într-o vreme Ramin Bahrani, un regizor care s-a îndepărtat complet de genul ăsta de cinema. Voiam să zic off the map, dar mi-am amintit că Off the Map chiar e un film apropiat tematic de Nomadland (bine, nu e atât de fluid). 

Nomadland a concurat în competiția oficială de la Veneția și va fi lansat worldwide în decembrie februarie 2021 (pe afiș scrie altceva, nu e foarte relevant, era făcut pe o altă planificare, dată peste cap de colapsul unor festivaluri). 

Chloé Zhao a început cu producții indie, intimiste (The Rider îmi vine rapid în minte), dar între timp a ajuns în liga mare, având la ora asta o superproducție Marvel în portofoliu (Eternals), disponibilă anul viitor. 

Dear Comrades! (trailer)

Konchalovskiy în b/w și 4:3/Academy Ratio.

O privire asupra unui episod nenorocit (ca multele altele, din păcate) din istoria comunismului sovietic. S-a întâmplat în 1962, s-a mușamalizat rapid totul și vreme de 30 de ani n-a suflat nimeni o vorbă, abia în 1992 s-a pornit o anchetă, care a descoperit că majoritatea vinovaților nu mai sunt în viață. Sună cunoscut? However, ce vă zic eu despre partea post-eveniment din scurta epocă a dezghețului elțânian nu e în film, deci nu spoilerim nimic, da?

Cu Julia Vysotskaya (soția regizorului, născută chiar în orașul în care s-au petrecut atrocitățile, Novocherkassk), Vladislav Komarov, Andrei Gusev, Yulia Burova și Sergei Erlish. 

Cvasimilitudini III.20 [Smoke gets in their eyes...]

Smoke me a river... of smoke.

Screenshot from Straight Time (dir.: Ulu Grosbard/1978)

Simt nevoia să adaug și numele directorului de imagine: Owen Roizman.

Screenshot from The New Pope (dir.: Paolo Sorrentino/2019)

Cvasimilitudini III.19 [Calligraphies]

Screenshot from The Pillow Book (dir.: Peter Greenaway/1996)

Screenshot from The Garden of Earthly Delights (dir.: Lech Majewski/2004)

„All good people read good books” (33) [Fenomenul Zafón]

Eduardo Mendoza

Carlos Ruiz Zafón: Cursa unei comete pe o unică orbită

„Cu moartea sa, retrasă și îndepărtată, se încheie călătoria insolită a unui scriitor pe circuitul accidentat al narațiunii spaniole contemporane

În cariera sa, pe cât de scurtă, pe atât de fecundă, s-au invocat mai multe lucruri, astfel că trecerea lui să fie ca unei comete pe o unică orbită: văzută și nevăzută. Carlos Ruiz Zafón s-a născut și a crescut în Barcelona. A lucrat timp îndelungat în publicitate; a început cu ficțiunea poveștilor pentru tineri; s-a stabilit în Hollywood și frecventa lumea cinematografiei. A compus, cu seriozitate și talent, muzică.

Cu acest bagaj nu este surprinzătoare o anume eficiență narativă care să funcționeze minunat pentru toată lumea. În privința teoriei literare, mingea era la el. A luat ce a vrut de unde i s-a părut convenabil, fără să se ralieze niciunei școli literare: nici măcar în cea a nutritului grup al refuznicilor oricărei etichete.

În opera lui a încăput tot: autori clasici și populari, epopee și kitsch, fără să uite de filme, seriale, comedii, trei domenii pe care le-a cunoscut temeinic. Cu aceste elemente și-a construit o lume personală încărcată de artificii care, cu toate acestea, a conservat inocența și nostalgia unei copilării petrecute într-o Barcelonă a cartierelor și a verilor fericite pe plaja Sant Pol.

Lucra de la distanță. Chiar când trecea prin Barcelona, o făcea aproape incognito: centrul lui de greutate a fost Los Angeles. Mai mult decât să intre, s-a strecurat peste noapte în supraaglomeratul roman spaniol fără ca nimeni să-și poată explica cum și de ce s-a transformat într-un fenomen universal. Un succes atât de răsunător îl copleșește pe creator, care trebuie să-l gestioneze cu prudență ca să poată continua crea. Prea multă strălucire duce la eșec. Celebritatea, în ciuda tuturor așteptărilor, nu aduce decât neplăceri și stârnește invidie. A făcut și el ce-a putut.

A procedat corect să rămână la marginea unui colectiv căruia nu i-a aparținut niciodată. La început nu provenea din trib, iar apoi succesul deja nu l-a mai lăsat să intre, deoarece speța sa era greu de încadrat, iar în final, greu de iertat. El însuși a contribuit la consolidarea condiției sale de extraterestru. Era puțin sociabil și privea cu suspiciune atât lauda cât și respingerea. Evita interviurile și aparițiile publice, cel puțin în Spania. Puținele dăți când a fost să ofere autografe la Sant Jordi sau la Târgul din Madrid, îl instalau într-un stand îndepărtat cu un impresionant și exagerat baraj de securitate ca să evite avalanșele. Nimeni nu se putea apropia de el, nici el nu se apropia de cineva.

Pe distanțe scurte, totul dispărea. Era cordial, inteligent, simpatic, excentric și distractiv. Avea simțul umorului ca al unui copil obraznic. Chiar dacă, după vârstă, țineam de două generații diferite, Barcelonele noastre aveau multe în comun, iar pe câmpul ficțiunii amândoi cultivam legume asemănătoare. Acestea și alte afinități ne-au făcut să dezvoltăm o amiciție condiționată de distanța geografică.

În ultimii ani ne-am întâlnit pe tărâmul confortabil al nimănui care este Londra, unde eu locuiam mai mult sau mai puțin, iar el și Mari Carmen (soția, n.m.) căutau o casă până când Brexit i-a descurajat vremelnic, iar cancerul, definitiv. În această etapă ne-am văzut cu o anumită frecvență, iar apoi, când boala l-a scos din circuit, am continuat să comunicăm prin email. Ar fi pios să spun că a luptat până la ultima suflare și apoi a aruncat prosopul. În cazul său, singura luptă a fost să suporte cu demnitate resursele limitate ale științei: la finalul drumului nu există niciun prosop de aruncat. A câștigat faimă și bani, însă soarta i-a lăsat prea puțin timp să se bucure de ele.

O ultimă notă frivolă referitoare la garderoba lui. Uneori purta haine țipătoare ca ale unui surfer californian, alteori, fără niciun motiv anume, un costum elegant, negru, care îi dădea un aer distins, de episcop anglican. Acesta și alte detalii similare mă făceau să cred că el se vedea un personaj evadat dintr-un roman pentru adolescenți sau dintr-o carte de benzi desenate ori dintr-un storyboard. Poate mă înșel și imaginea pe care o proiecta era doar una din multele forme de a se proteja. Nu contează. În acest moment, ce cred eu și ce cred ceilalți nu are nicio importanță.”

[Traducerea din spaniolă aparține Adrianei. Textul original poate fi citit aici.]

Cvasimilitudini III.18 [Watermelons]

Screenshot from The Garden of Earthly Delights (dir.: Lech Majewski/2004)

Screenshot from Tian bian yi duo yun / The Wayward Cloud (dir.: Tsai Ming Liang (2005)