Dispariția lui David Lynch cred că înseamnă nu doar sfârșitul unei epoci*, înseamnă, practic, și sfârșitul unui fel de a vedea și de a experimenta filmul as a whole (cu sensul de a simți, de a prelucra sensibil un anume tip de real, un areal).
Ba mai mult, dispariția sa este sinonimă cu sfârșitul unui fel de a fi(ința) în lume.
Prin epocă înțeleg acea etapă din producția americană de cinema în care cineaștii de un anume nivel puteau face filme bizare, șucare, zărghite, dar bune in the end, destinate în principal unui public nișat, monocultural. Că între timp ele au devenit manistream, asta se datorează pe de o parte hype-ului festivalier și pe de altă parte, aia mai importantă, democratizării accesului la aceste producții.
