Poziţia copilului: „Mother figure” de Dâmboviţa

A avut în cele din urmă puterea să se dea jos din maşină, să se elibereze din carapacea călduţă a laşităţii prin delegare, a coborât când nimeni nu se mai aştepta şi a dat mâna cu omul ăla, stând acolo în faţa porţii, calcinat de durere, parcă aşteptându-l pe Mihăiţă, copilul mort. Asta îşi aduce aminte clar: privirea lui. Trecea prin el parcă, răzbătea dincolo de el, pe uliţă.. Îşi mai aduce aminte că spus ceva dar nu ştie precis ce. A şi plâns puţin, mă rog, i-au dat lacrimile, dar la fel, fără să-i fie limpede motivul. Nu mai contează. Important e că avut puterea să meargă. Dacă ar fi fost doar după el, ar fi rămas acasă. Şi nu fiindcă n-ar fi avut conştiinţă, ci pentru că habar nu avea ce să le spună oamenilor ălora pe-al căror copil l-a omorât gonind cu 140 la oră. Încercase o depăşire, însă boul din faţa lui s-a tot jucat cu el pe şosea, ba lăsând impresia că îi face loc, ba răzgândindu-se. Şi şi-a ales cel mai bun moment să se răzgândească, jegosul... La intrarea în localitate. Un nenorocit! Ce dacă avea o maşină mai puternică? Putea să-l lase să treacă şi nu s-ar mai fi întâmplat nimic. 

Ştie că e prea târziu pentru astfel de gânduri. Bine că s-a dus! Sigur, l-a bătut mă-sa la cap, aşa cum face de când o ştie, aproape l-a târât după ea, dar uite c-a fost bine că a ascultat-o. Sigur, nu i-a dat satisfacţie totală. S-a milogit, l-a implorat să intre cu ea în casă, să-i fie scut uman, deşi mai degrabă el era cel care ar fi fost îndreptăţit să ceară scut uman. N-a fost chip să-l convingă. A rezistat şi bine a făcut. Scut uman, auzi la ea? Lasă, mai bine că a stat în maşină şi tot greul a căzut pe ea. A intrat în casă, a vorbit cu oamenii, a făcut ce ştie ea mai bine: să manipuleze. Foarte bine, dacă se bagă peste tot, acuma să-şi asume şi asta. Vrea să rezolve, să rezolve atunci. Dacă nu, să-l lase în pace şi s-o descurca el. Totuşi, era acolo. Ar fi putut interveni la o adică... Ar fi putut? Cu siguranţă, dar uite că n-a fost nevoie. Oameni de treabă! Nu i-au alungat cu parul, oricum n-ar fi făcut-o. Numai de asta nu le ardea. Cel mult nu ar fi primit-o înăuntru şi-atunci ar fi făcut cale-ntoarsă. Ar fi fost şi mai aiurea. 

Pe undeva e mulţumit. Şi mândru. Nu că a înfruntat-o, asta e deja ceva banal între ei. Nu! Îl încearcă o oarecare mândrie fiindcă şi-a impus punctul de vedere. A procedat cum a crezut El de cuviinţă. Evident, a mers că a insistat ea să meargă, tot ea a vorbit cu ei, cum ziceam, a încercat să-i înduplece, sigur l-a lăudat, le-a spus de că a făcut patinaj artistic de performanţă şi că învăţa bine, mergea la olimpiade, se pricepe panarama la d-astea... Până şi portiera tot ea a deblocat-o, asta e, ea era la volan, dar cu familia îndoliată, cu tatăl băiatului, de fapt, s-a întâlnit în condiţiile lui. Fără să se umilească, fără să cerşească mila, fără să mimeze compasiunea. Două vorbe şi o strângere bărbătească de mâini. Mă rog, ar mai fi privirea aceea pierdută a tatălui, nişte lacrimi firave, uliţa scăldată în glod, picăturile de ploaie pe lunetă, Carmen cuprinsă de muţenie... Detalii! Ah, şi-a mai fost ceva: maică-sa, scorpia, înecată de plâns. Părea sinceră. Dar cu ea nu se ştie niciodată. Cândva o va întreba ce şi cum... Acum bine că s-a sfârşit!

A doua zi, când s-a trezit, cordonul ombilical era tot acolo. Nu la fel de strâns, dar tot acolo.

Poziţia copilului, film premiat la recenta Berlinală, mai întâi de FIPRESCI, apoi cu Ursul de Aur, de juriul condus de Wong Kar Wai, nu răstoarnă canoane sau limbaje, ci evoluează încet şi sigur („ca un Cadillac”) în interiorul acestora. La fel ca în celelalte două lungmetraje de până acum şi aici primează povestea. Nucleul epic. Care trebuie să fie coerent, clar încadrabil tematic, cu elipse care permit spectatorului să deducă sau să intuiască ce rămâne nespus, respectiv personaje corect construite, suficient nuanţate şi perfect distribuite. Pare o reţetă, şi probabil că e, numai că a remarca doar asta denotă reducţionsm orientat. 

În cazul de faţă, scenariul e solid şi suplu (co-autor Răzvan Rădulescu, revenit în apele sale teritoriale), iar actorii strălucesc literalmente, fiecare pe felia lui (Vlad Ivanov, Bogdan Dumitrache, Ilinca Goia, Nataşa Raab, Mimi Brănescu, Adrian Titieni, Zamfirescu senior), dar nu pentru a o valoriza pe protagonistă (Luminiţa Gheorghiu), ci ansamblul. Personajul principal (mama-cloşcă) n-are nevoie de cârje, se descurcă singur(ă), magnific chiar, datele sale „native” fiindu-i de ajuns pentru a se impune. Aş afirma aşadar că, în timp ce la nivel de construcţie, filmul lui Călin Peter Netzer respectă un pattern narativ clasic, la nivel funcţional (ca produs artistic) iese din rama art house-ului est-european ostentativ pentru a se poziţiona pe o nişă a mainstream-ului populată de un public instruit, pretenţios, capabil să digere, de exemplu, rigurozitatea de tip Haneke (sau Bresson) în etalarea unui subiect.

Fiindcă Netzer practic asta face: îşi urmăreşte cu consecvenţă povestea şi alege în acest scop soluţiile tehnice adecvate (de regulă, simple: filmări din mână, montaj dens etc). O face accesibilă, dar nu o banalizează! Prin urmare, prioritar e să evite poncifele şi pateticul, nu să facă antropologie socio-culturală pe marginea tarelor unui popor. Şi îi iese... Fireşte că se vorbeşte în film de şpagă (şi se dă). Era cumva inevitabil fiind vorba de un accident auto ale cărui consecinţe penale trebuie limitate din raţiuni de protecţie a castei. E logic, deci, că se recurge şi la trafic de influenţă (pus rapid în mişcare) sau la relaţii utilitare, un fel de troc între bresle, însă toate aceste dispozitive ale corupţiei pauşalizate se pierd discret în decor. Accentul cade în altă parte. 

Din punctul meu de vedere şi lăsând la o parte înregimentările scolastic-dogmatice, Călin Peter Netzer este un regizor în stare să spună curat şi accesibil (şi, după cum se vede, cu rezultate remacabile) ceea ce are de spus. În Poziţia copilului, de exemplu, avem o poveste construită pe o structură arhetipală (conflictul dintre figura maternă hiper-posesivă şi fiul incapabil de a pune capăt dependenţei emoţionale, de a părăsi plasa de siguranţă) şi plasată în lumea clasei de mijloc bucureştene. Altfel spus, Netzer e un regizor care preferă mai curând să adune un ghem decât să-l deşire, chiar dacă şi asta i-ar fi la îndemână. Afirm, deci, fără nici o intenţie de a antagoniza: Cristi Puiu (el însuşi un fel de father figure în acest context) îşi are locul şi rostul lui în cinematografia românească post-2000, dar există viaţă şi dincolo de el.  Acest film o dovedeşte din plin oricât ar încerca unii sau alţii să-i minimalizeze doct meritele.

Un P.S. necesar pe care sunt sigur că-l veţi aprecia ca atare (trebuie pus în relaţie strict cu ultimul paragraf): 

În noiembrie 1928, H.G. Wells îi scria lui Joyce următoarele (citez selectiv, dar edificator, ultimele rânduri): „Opera dumitale e un experiment extraordinar şi voi face totul ca s-o salvez de la distrugere sau de întreruperi restrictive. Ea are credincioşii ei şi discipolii săi. Să se bucure de ea. Pentru mine, este o fundătură. (...) Dar lumea e largă şi e loc pentru amândoi să greşim.”