Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

vineri, 4 mai 2012

Crème de la crème: cine-retrospectiva anului 2011 by Cinesseur (partea I)

A fost bogat şi darnic cu noi, cinefilii, anul ce, iată, a trecut (se fac patru luni de-atunci). Un an cu o sumedenie de filme aproape de perfecţiune, lucru care, alături de comoditatea mea natural dobândită, mi-a obstacolat vizibil selecţia. Dar iată că, acum, când colţul ierbii nu mai e deloc clorotic iar temperaturile ating cote văratice, ierarhia asta de la care, poate, v-aţi luat gândul, e gata. Am tot amânat-o, refăcut-o, cizelat-o etc. Mai ales etc. Buuuuuuun! E definitiv(at)ă aşadar, dar vă spun din capul locului (care nu e spart şi nici nu prezintă echimoze violacee): nu-i veţi găsi pe Almodóvar sau pe Woody Allen, deşi ultimele lor isprăvi sunt mult peste penultimele (Los Abrazos Rotos, respectiv You Will Meet a Tall Dark Stranger). De Cronenberg sau van Sant nici nu poate fi vorba (lor le-am rezervat loc în altă celulă, aflată permanent în renovare).

Cât despre peliculele româneşti, ei bine, în afară de Aurora, plasabil într-o categorie ce pe mine începe să mă agaseze şi de Periferic, prea mic pentru o luptă care nu-i a lui, n-am avut ce reţine. Am auzit cumva Din dragoste cu cele mai bune intenţii? Dacă da, then eat this: a big time borefest, cu un subiect ce putea fi tratat lejer într-un scurtmetraj. Într-o listă în care, Slavă domnului!, se află Ceylan, Garrel sau Ferrara, filmul lui Sitaru nu-i decât o copie!

********************************************************
15. The Guard (dir.  John Martin McDonagh/Irlanda/2011)







Şi dac-ar fi doar rasismul...! Dar mai sunt şi xenofobia, homofobia, misoginismul plus multe alte -isme într-o comedie „criminală” ce nu menajează pe nimeni şi nimic de pe lista opăriţilor paznici ai moralei şi minorităţilor. The Guard e filmul unui debutant, John Michael McDonagh (fratele mai mare al lui Martin, cel căruia trebuie să-i fim recunoscători pentru In Bruges), dotat cu suficient de mult bun simţ nu doar pentru a lua în răspăr clişeele genului, ci mai ales pentru a se lua la mişto pe el însuşi ca autor. Iar Brendan Gleeson în rolul sergentului muieratic, slobod la gură şi uşor ţăcănit e, fără îndoială, cea mai surprinzătoare şi reconfortantă apariţie contre-emploi din 2011.

14. Beginners (dir. Mike Mills/SUA/2010)


Chintesenţa filmului ce poate fi privit/citit şi ca o istorie sui generis a tristeţii e pe acel panou. Dacă Thumbsucker, precedentul raid cinematic al lui Mills (soţul din ce în ce mai inodorei Miranda July, vezi The Future) exercita asupra privitorului un farmec bizar (quirky ar zice americanii), acesta din urmă trece la nivelul următor şi intră cu succes în ceea ce eu numesc The Junebug Hall of Fame, adică galeria selectă a filmelor art-house/indie (atenţie: nu mumblecore!), context în care mă interesează mai puţin Oscarul primit de Christopher Plummer pentru rolul unui gay ce-şi devoalează la bătrâneţe orientarea sexuală. Farmecul şi valoarea acestei bijuterii vin 1. din originalitatea & asperitatea delicată a scriiturii (nu se urmăreşte nici o clipă epatarea prin giumbuşlucuri, nerozii sau rezolvări forţate) şi 2. din chimia perfectă a cuplului Melanie Laurent - Ewan McGregor, perfect ligamentat întru forfecarea terapeutică a nevrozelor provocate de familii disfuncţionale. Bonus: Veronica Lake într-o „apariţie” surprinzătoare şi reconfortantă (ca gag) precum în L.A.Confidential!

13.  Too Big to Fail (dir. Curtis Hanson/SUA/2011)


Dacă ne-am lua după fişa de prezentare, un film de televiziune şi-atât. Încadrarea tipologică simplistă ne-ar putea duce cu gândul către o producţie în care limitările tehnice sau de buget se îmbină perfect cu o seamă de stereotipii despre criza economică numai bune de servit leneşilor cu mintea. Eroare! La limita sa superioară, Too Big to Fail e o splendidă lecţie de minimalism ţinută permanent în frâu graţie coerenţei narative şi a dialogurilor impecabil lucrate (cum ar veni, asta e diferenţa dintre pălăvrăgeală/vorbărie şi dialog, lucru pe care Julie Delpy pare că nu-l poate asimila, Skylab fiind încă o dovadă în acest sens). Abordarea în cauză îl ajută pe Curtis Hanson (repere: L.A. Confidential & Wonder Boys) să ne ţină permanent într-o fascinantă şi teribilă balansare deasupra prăpastiei către care a fost dusă de mână ca proasta economia Americii şi implicit cea mondială. Un fals documentar deghizat în thriller ce reuşeşte acolo unde Margin Call zgârie gheaţa în care Wall Street 2 îşi sparge dinţii!

12. Après le sud (dir. Jean-Jacques Jauffret/Franţa/2011)

O adaptare liberă după un fapt divers. Într-o după-amiază în care căldura „a ucis orice boare de vânt”, patru personaje - o tânără casieră într-un supermarket, mama ei obeză, prietenul fetei şi un pensionar - adică patru vieţi simple marcate de traume, umilinţe, frici şi oboseală se intersectează tragic. O schemă familiară, nu? La care se adaugă dinamitarea precoce a oricărui suspans: o secvenţă din genericul de început e, de fapt, un flash forward ce nu lasă loc nici unei îndoieli - ne naştem absurd pentru a muri la fel. Tonalitatea vizuală asigură cursivitate acţiunii ce se întinde pe durata a câteva ore, de-a lungul unei singure zile, în împrejurimile unei Marsilii cotropite de un soare nemilos. Setting-ul în sine evocă iminenţa tragediei ca în Străinul lui Albert Camus. Pentru un regizor aflat la primul lungmetraj, Jauffret (din CV-ul căruia am reţinut Nopţile sălbatice, unde a fost prim-asisent al lui Collard, dar şi actor) dovedeşte o surprinzătoare maturitate care-i permite să baleieze fără apăsări între tandru şi carnal, ranforsându-şi demersul prin imagine şi montaj.

11. The Sunset Limited (dir. Tommy Lee Jones/SUA/2011)


Altă producţie de televiziune ce îşi depăşeşte net condiţia datorită nu atât materialului-sursă (o piesă semnată de Cormac McCarthy), cât rafinamentului punerii în fason. E greu să rezişti à la longue, la Hollywood, fără roluri mai mult sau mai puţin penibile în blockbustere (Men in Black) sau thrillere abulice (Hunted, Space Cowboys), însă poţi nădăjdui la izbăvire când te numeşti Tommy Lee Jones şi ai curajul să te autocaracterizezi „un actor un pic intelectual”, postură din care ieşi la rampă cu un film ce ar trebui folosit material didactic la facultăţile de teologie. După ce duelul dintre un om (ce crede că e) mântuit (Samuel L. Jackson, colosal) şi unul lost for life (Jones în persoană) se va fi încheiat, în urechi îţi răsună multă vreme zgomotul unui tren pe care nu l-ai văzut niciodată, dar în care vei urca negreşit mai târziu sau mai curând: The Sunset Limited.

10. Une été brûlant (dir. Philippe Garrel/Franţa, Italia & Elveţia/2011)


Monica Bellucci e un argument imbatabil (pentru mine) chiar dacă aş putea să-i găsesc nod în papură lui Garrel că o tratează ca pe o oarecare (în cele mai multe cadre e filmată din lateral, privind în pământ sau aiurea). Argumentul suplimentar e sensibilitatea pe care autorul o pune în declinarea aproape obsesivă a gesturilor de reglaj ale personajelor. Mişcarea unei mâini, clătinatul capului, încruntarea frunţii sunt jaloane epice pe care suntem invitaţi să le reţinem  pentru a nu pierde legătura cu celelalte cum e, de pildă, acest straniu şi emoţionant moment de cinema pur: o cameră de spital, în care unul dintre protagonişti, Frédéric (Louis Garrel), ajuns acolo în urma unui accident de maşină, primeşte vizita bunicului său mort. O inversiune halucinantă de destin îi plasează în aceeaşi barcă: Frédéric, cu gâtul într-o orteză, îşi priveşte cu un aer pierdut bunicul, vorbeşte cu el, iar acesta, scăldat într-o lumină albă, lăptoasă, răspunde cu întârziere, defazat, ca şi cum cuvintele ar fi venit de undeva de foarte departe. Încet-încet, amândoi intuiesc inevitabilul. Se spune că întotdeauna cei vii cer celor morţi permisiunea să moară. 

9. 4:44 Last Day on Earth (dir. Abel Ferrara/SUA, Franţa & Elveţia/2011)

Puterea sa (optimă) derivă din economia (minimă) de mijloace. Mizând pe o perfectă cunoaştere a contextului, Ferrara purcede la răsturnarea semiotică a formelor şi, se putea altfel?, a fondului, astfel că punerea în scenă e delegată spectatorului. Sfârşitul lumii despre care se vorbeşte aici nu este iminenta apocalipsă, ci dispariţia realului canibalizat (calibanizat?) de reprezentările uniformizate ale globalizării. Apartamentul newyorkez în care se petrece aproape toată (non)acţiunea este bornat topografic de un televizor, un computer şi un videotelefon care sugrumă orice legătură cu exteriorul. În fapt, e o reducere a absurdului la absurd figurat astfel: 4: 44 Last Day on Earth = Body Snatchers + New Rose Hotel! Sfârşitul lumii prin ochii ayatolahului indie rezonează întrucâtva cu „carnagiul” lui Polanski, pe al cărui generic cu alură hanekiană o ceartă surdă între copii pe muzica lui Alexandre Desplat devine pandantul pătrunderii păcatului originar în lume. Salvarea nu mai e nici măcar individuală: răul e în noi şi acolo rămâne.

8.  Las acacias (dir. Pablo Giorgelli/Argentina & Spania/2011)

Camera d'Or la Cannes, anul trecut. Road movie în trei. Trei personaje, nu acte. Toate trei într-o cabină (nu barcă): un bărbat singuros (combinaţie între singuratic şi mutos), şofer pe un camion ce transportă lemne între Asunción del Paraguay şi Buenos Aires, o femeie nici ea prea vorbăreaţă şi copilul acesteia în vârstă de un an şi jumătate. Giorgelli face parte din familia acelor puţini stilişti care au înţeles că raportul dintre viaţă şi artă poate fi privit cam ca în geometria neeuclidiană, motiv pentru care Las acacias, dincolo de meritele tehnice, excelează în maniera aceea uman-cehoviană de a decupa felii banale de existenţă şi a le expune ca atare fără pretenţia de a demonstra ceva. Minimalism, eleganţă, stil.

7. The Day He Arrives (dir. Hong Sang-soo/Coreea de Sud/2011)


Hong Sang-soo are o solidă reputaţie de cineast independent. Tot ce a făcut până acum îl recomandă drept un Godard în versiune sud-coreeană, preocupat în special de experiment. Deşi aici e mai aproape ca oricând de reguli, lipsa de miză îl descarcă de crispări, îngăduindu-i exhibiţii strălucitoare. Rezultatul e un excepţional şi deopotrivă sobru cocktail în alb şi negru în care amestecul de teme şi procedee nu rămân simple amestecuri mecanice, ci se înrudesc prin corespondenţa nuanţelor.

6. Drive (dir. Nicolas Winding Refn/SUA/2011)




Urban-hipnotic în siajul lui Michael Mann, vintage noir prin trimiterea la Philip Marlowe în The Big Sleep, versiunea Hawks/Bogart, visceral a la Gaspar Noe, livresc (Meursault anyone?), optzecist-nostalgic prin costume şi synth pop-ul jilav, ireverenţios cu convenţiile hollywoodiene, autoironic: „I used to make movies. Sexy stuff. Some critic called them European. I thought they were shit.” În ciuda melanjului de referinţe şi recurenţe, Drive are propria sa identitate. Una clar definită. Problema e că nu ne putem abţine noi de la comparaţii!

(tbc)