Articol PartyTIFF (3): Headshot

Apichatpong Weerasethakul şi Pen-Ek Ratanaruang sunt, păstrând sau corelând proporţiile, un fel de Mungiu şi Porumboiu ai Thailandei. Mă refer, în principal, la popularitate nu la similarităţi stilistice sau de altă natură. Cum simpatia mea se îndreaptă clar spre Ratanaruang (despre un film al dumisale am scris - sintetic - aici) paralela se opreşte în acest punct.

Dacă în Ploy (2007) sau Nymph (2009) erau explorate filigranat resorturile relaţiilor matrimoniale intrate în impas, ultimul său film - Headshot - marchează revenirea la un gen (hibrid) frecventat la începuturile carierei: dramedia noir. Ca de obicei, opţiunea sa în materie de storytelling e austeră, de parcă ar plăti impozit pe detalii (acestea sunt eliminate fără regrete chiar dacă, în logica acţiunii, par extrem de importante). De fapt, nu sunt, numai că asta se vede abia la sfârşit, când toate firele aparent deşirate fără noimă sunt adunate în acelaşi ghem ca într-o filmare pe repede înapoi. Cadrele - medii spre  lungi - au un design ce-l fac oarecum uitat pe Christopher Doyle (pentru amatorii de pariuri lingvistice, director de imagine e Chankit Chamnivikaipong), iar puzzle-ul cronologic e închegat cu simţ de răspundere şi cu respect pentru spectator care e dezorientat, de acord, dar niciodată confuz sau pierdut în pădurea narativă. Alte plusuri: cameră subiectivă şi un PoV ingenios utilizat care ne permite, între altele, să vedem lumea cu susu-n jos la fel ca protagonistul. 

E drept, Headshot nu e delicat-senzual ca Ploy şi nici sumbru-tulburător ca Last Life in the Universe, însă are suficiente resurse în favoare-i ce-l fac delectabil. La TIFF a fost repartizat în secţiunea Oameni şi zei şi poate fi urmărit în zilele de 4 şi 5 iunie (a doua proiecţie se întâmplă chiar cu Ratanaruang de faţă).

P.S.: Mai aflu de la cititori (bravos naţiune!) că regizorul thailandez va susţine şi un masterclass la Cluj (6 iunie, în cadrul Transilvania Talent Lab). Ei bine, cei care-l vor rata nu au absolut nici o scuză!!!