Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

duminică, 13 mai 2012

„They laughed at Jules Verne too”

Mai toată lumea a râs şi luat în răspăr (râs-păr nu merge?) statuia lui Traian de pe treptele Muzeului de Istorie (din Bucureşti). Evident, s-au găsit destui care n-au ratat ocazia de a se trage în poză cu „maimuţa” (dacă aş avea spirit întreprinzător aş exporta-o la mare pe principiul „nu daţi banii pe prostii/faceţi poze la copii”), de a o parodia, abuza mediatic etc. Deh, apucături locale de specialişti absoluţi în orice.

On a more serious note now: am găsit în Kamikaze (pe print, că online nu e disponibil, altfel aş fi pus link) un material în care e citată soţia celui ce a sculptat obiectul mult hulit/ironizat (Vasile Gorduz), artistă şi ea (Silvia Radu). Iniţial am crezut că e vreo cioacă menită să amplifice ilaritatea, însă pe măsură ce avansam printre cuadraţi mi-am dat seama că nu. Iată un pasaj relevant pentru răsturnarea de paradigmă la care asistam deloc impasibil: „Gorduz a eliminat din simbolul Romei două personaje: Romulus şi Remus. Ele nu-s acolo. Capul lupoaicei, pus în dimensiune reală, în bronz, are o zvîcnitură spre stînga care generează corpul şarpelui, astfel incît vedem simultan şi lupoaica, şi steagul dacic. Şarpele nu este însa întreg, este frînt, iar partea care lipseşte o întîlnim la extrema opusă, pe post de coadă a lupoaicei. Avem astfel o dublă posibilitate de citire a elementelor componente: fie ca transfigurare a lupoaicei în steagul dacic, fie invers - a steagului în lupoaica romană. Iar poziţia lui Traian este nefirească: el nu pare că ţine în mod voluntar lupoaica în braţe. Pare că altcineva i-a pus-o în braţe, ca pe o fatalitate - artistul, în cazul de faţă”.

Normal că mi-a venit să dau cu basca de pământ şi să mă autoapostrofez moromeţian. M-am şi enervat puţin: cum naiba de mi-a scăpat detaliul ăsta (de parcă ar fi fost singurul)...? Nu pentru că ar fi esenţial într-un posibil demers justificativ-hermeneutic, ci pentru că propune o cale raţională, cuminte, de a potoli o gălăgie gâlgâitoare cu accente cacofonic-anxiogene în jurul unui subiect la care - democratic - aproape toată lumea (lasă impresia că) se pricepe.  De unde şi impresia mea că înainte de a ne lăsa pradă reflexului (uneori stupid) de a râde - competent, fireşte, întotdeauna competent! - de orice ne intră în raza vizuală şi ne insolitează orizontul cognitiv, poate ar trebui să vedem lucrurile în perspectivă, telescopat. Şi să le luăm cum grano salis, pre limba (decedată) a lui Traian...

* Replica din titlu e din Vanilla Sky şi se potriveşte mănuşă acestei însemnări mai mult sau mai puţin înrudite cu filmul.