Soon... How's Frankie?

Cvasimilitudini (L): Nolan meets Tarantino

Screenshot from The Dark Knight Rises (dir. Christopher Nolan/2012)

Screenshot from Django Unchained (dir. Quentin Tarantino/2012)

Diferenţa dintre cele două personaje e dată de epocă şi de motivaţii. Altfel, amândoi - Bane & Django - sunt nişte răzvrătiţi.

Trailer alert: Inside Llewyn Davis (a film by Coen Bros)

Ziceam în Crème de la crème că singurul regret serios pe care l-am avut anul trecut a fost acela că fraţii Coen nu au lansat vreun film. Ei bine, în 2013 voi experimenta, probabil, alte regrete cinefile, dar nu acesta, fiindcă duetul Ethan & Joel iese la rampă cu Inside Llewyn Davis, povestea unui folkist newyorkez din anii 60, Dave Van Ronk (1936-2002). Vedem trailerul şi revenim cu o serie de consideraţii minuscule după!

Şi-acum microconsideraţiile (cu liniuţe):

- La fel ca Paul Thomas Anderson care l-a cooptat pe Mihai Mălaimare Jr. ca director de imagine pentru că Robert Elswitt, omul lui de bază, era indisponibil, şi fraţii Coen au fost nevoiţi să se reorienteze spre alt specialist, deoarece Roger Deakins, colaboratorul lor de cursă lungă, era prins cu Skyfall. Opţiunea lor s-a îndreptat spre Bruno Delbonnel (Amelie), care închide, practic, un cvartet faimos format din Barry Sonnenfeld (primele trei filme), Emmanuel Lubezki (Burn After Reading) şi sus-numitul Deakins (la celelalte 13 de până acum). Dacă iau în calcul doar cadrul de mai jos - excelentissim! - aş zice că au făcut alegerea corectă!

- Coen Brothers sunt cunoscuţi pentru lansarea pe orbită a unor actori aflaţi, în general, în apele cele adânci ale semianonimatului încât nu apar niciodată pe radare. Aşa, la o primă strigare, Josh Brolin (No Country...) şi Michael Stuhlbarg (A Serious Man) sunt printre cele mai recente şi sonore descoperiri de profil. Acum i-a venit rândul lui Oscar Isaac, aflat aici la primul major din carieră. Şi dacă tot l-am pomenit, să mai spun că, alături de diafana Carey Mulligan, reface cuplul din Drive (acolo era Standard, soţul plin de probleme ca pisica de purici).

- Dialogurile scrise de fraţii Coen sunt Rolls Royce-ul dialogurilor din cinematograful contemporan. E de-ajuns s-asculţi cu luare aminte cele câteva replici strecurate în trailer şi evidenţa slaps your face: „Condom on condom”, „A folk singer with a cat? Really, so bring your dick along too?”, „Why should I? You're here. Play me something.”

- Melodia ce răzbate din trailer nu e interpretată de Bob Dylan, aşa cum aţi putea crede. Vocea îi aparţine lui Isaac (Oscar, nu Chris, hahaha!) şi cântarea e pe bune, cum toate cântările din film sunt pe bune: „I've been playing for 20 years, so it was kind of the perfect storm of things that came together for me to be a part of it. We did all the music live, no playback; it's like a concert movie. There's like six or seven songs in it." (cf. The Hollywood Reporter)

- Nimic nou în ce-l priveşte pe John Goodman! El e ca pătrunjelul în zeamă în orice film al fraţilor Coen... În schimb, pentru Timberlake e şansa vieţii. Dacă nici sub comanda lor nu convinge, atnci nu ştiu cine sau ce l-ar mai putea ajuta, so to speak!

Django Nero

Vajnic şi veşnic emul al lui Godard, pe care îl admiră fără să îl înţeleagă, Tarantino mai face o crestătură în grinda deconstructivismului maniaco-expansiv. Cu un ochi la isprăvile din vremurile de glorie ale mentorului său şi cu altul la producţiile de serie B din anii 70-80, cele care l-au format ca om şi deformat ca cineast, Tarantino continuă să demoleze (pa)ludic genuri cinematografice, să le treacă prin foc, sabie şi plumbi, făcându-le chisăliţă, în vreme ce Godard, situat la un nivel teoretic superior, merge şi el mai departe cu obsesia de a distruge/deforma limbaje (de altfel, ultimul său proiect se numeşte chiar aşa: Adieu au langage şi se vrea un experiment 3D filmat... cu două aparate foto).

După Inglourious Basterds, fantezie morbidă cu nazişti, Django Unchained este al doilea film tributar filonului de inspiraţie german (sursă: Cântecul Nibelungilor, din care Tarantino citează vag şi pe sărite, în stilu-i deja caracteristic). În timp ce Cântecul Nibelungilor este o prelucrare unificatoare a numeroase legende preponderent saxone, Django Unchained se dovedeşte a fi un melting pot cu pronunţată textură carnavalesc-parodică. Astfel, în viziunea lui Tarantino, prinţul Siegfried (pomenit, de altfel, ca atare în film) e un sclav negru pe nume Django, înregimentat pe plantaţiile albilor din sudul Americii (numele este preluat din spaghetti-ul omonim datând din 1966, cu Franco Nero în rolul principal).

Christoph Waltz (Dr. King Schultz) şi Jamie Foxx (Django Freeman)

Iar imaginaţia voioasă a domnului Quentin T. merge şi mai departe. La un prim nivel de lectură, atât Siegfried, cât şi Django sunt pe acelaşi palier, îndeplinind temporar atribuţii de valet. Fiecare cu motivaţia lui, evident. Siegfried, de pildă, va fi aghiotant cu scopul de a-l sprijini pe regele burgund Gunther s-o cucerească pe Brunhilda, regină islandeză de care acesta este îndrăgostit. Pe de altă parte, Django, negru fiind, va ocupa postul din raţiuni de camuflaj social! Problema e că exact fişa postului - alcătuită într-un registru aproape burlesc (costumaţie fistichie, gesturi nepotrivite etc). - îi sabotează alibiul necesar ducerii la bun sfârşit a nebunescului plan ticluit împreună cu cel de care a fost eliberat, Dr. King Schultz, vânător neamţ de recompense, fals dentist itinerant şi mare iubitor de vorbe de spirit şi preţiozităţi lexicale. Misiunea lor: răscumpărarea... Broomhildei, soţia lui Django, sclavă în Candieland, Mississippi.

Aşadar, inversarea rolurilor din baladă e desăvârşită. Curat carnaval, monşer!, asezonat pentru diversitate şi cu subtilităţi metatextuale. De exemplu, particula King reprezintă o aluzie mai mult decât străvezie la Gunther, regele amorezat, în vreme ce Brunhilda iese uşor şifonată din malaxorul onomastic: Broomhilda! Altfel spus, Tarantino menţine rezonanţa fonetică a numelui, dar poceşte ortografia. O licenţă deja familiară, deoarece ştim că el nu pune mare preţ pe ortografie, ale cărei limite le tot forţează. Cum nu pune mare preţ nici pe convenţiile textului sau genului în interiorul căruia se produce (aici westernul spaghetti). Nu le respinge in integrum, mai degrabă şi le apropriază într-o formă extrem de personală. Este, dacă vreţi, presiunea tipică pe care periferia o exercită asupra normelor de orice fel pe care dacă nu reuşeşte să le modifice, le supune unei hărţuieli permanente. Şi acesta este un caz fericit, pentru că, de regulă, marginalului i se asociază adjectivul semidoct!

Cei care îl suspectează pe Tarantino de mize înalte şi perorează în acest sens mi se pare că îşi pierd vremea. El nu îşi propune nici o clipă să atragă atenţia asupra unor teme sensibile precum rasismul, sclavia sau violenţa. Nu are astfel de ambiţii. Niciodată n-a avut, iar când este întrebat despre coeficientul de violenţă din filmele sale şi modul în care aceasta se răsfrânge asupra vieţii reale se stropşeşte (şi pe bună dreptate: sunt zeci de alte producţii croite deliberat să violenteze percepţiile!). Tarantino e un cineast ghidat strict de doctrina satisfacţiei proprii. În mâna lui, temele serioase devin pretexte. As good as any. Falşi prieteni pe care îi foloseşte să treacă puntea spre inima publicului. El vrea să fie adulat, apreciat, acceptat de lumea bună a filmului. 

În concluzie, Django Unchained este un film ce rămâne egal sieşi: produs premium al unei forme infantile de fascinaţie, celebrare a histrionismului creativ lipsit de reguli sau constrângeri. Django, eroul, şi Tarantino, autorul, sunt în sintonie: amândoi se eliberează, primul deus ex machina, al doilea natural, dintr-o formă de sclavie. Sau tiranie. Tirania stăpânilor de plantaţii, respectiv tirania şefilor de studiouri şi a regulilor pe care le impun. În mod sigur ştiţi cântecelul acela italian pentru copii, Volevo un gatto nero. Ei bine, se potriveşte perfect în acest context. Tarantino a vrut un Django nero, nero... Şi l-a avut. Nu doar pe el, ci şi pe adevăratul Franco Nero, titular în '66, aici doar într-un cameo omagial. Întrebare-corolar: Tarantino is black?

Django vs. Django (Jamie Foxx vs. Franco Nero)

P.S.. Luând în calcul plasarea ultimelor două filme pe o orbită socio-culturală germană n-ar trebui sp ne mirăm prea mult dacă următorul Kill Bill (vol. 3) va fi construit pe scheletul lui Faust.

Soon... How's Mickey?

No face, no name, no number...

Hands of Time

„The hand belongs to Mr. Don S. Carter, male member of a honeymoon team on route across the Ohio countryside to New York City. In one moment, they will be subjected to a gift most humans never receive in a lifetime. For one penny, they will be able to look into the future. The time is now, the place is a little diner in Ridgeview, Ohio, and what this young couple doesn’t realize is that this town happens to lie on the outskirts of the Twilight Zone.” (excerpted from the opening of Nick of Time - The Twilight Zone: Season 2, Episode 7/1960) 

Rod Serling (The Twilight Zone's creator): I just want [people] to remember me a hundred years from now. I don’t care that they’re not able to quote any single line that I’ve written. But just that they can say, ‘Oh, he was a writer.’ That’s sufficiently an honored position for me.” (via)

Best line(s) containing the words „sex” & „fu*k” or their derivatives

Sarah Gadon as Elise Shifrin in Cosmopolis (dir. David Cronenberg/2012)

Second best

„I don't know about you George, but I'm feeling seriously under-fucked.” (Kathy Burke as Connie Sachs in Tinker Tailor Soldier Spy/dir. Tomas Alfredson/2011)

Întâmplător, ambele replici sunt rostite de femei, iar filmele sunt ecranizări ale unor cărţi celebre. Prin urmare, adevăratele credite trebuie acordate lui DeLillo şi le Carré!

„You can call me Mud!”

Matthew McConaughey, vizibil în ultimii ani în tot soiul de orori (de la siropuri de tuse pentru romantici încremeniţi în proiect la comedii cretine pentru un public pe măsură), ar trebui premiat pentru cea mai spectaculoasă şi eficace reinventare de carieră.

A început cătinel, cătinel, în 2011, cu The Lincoln Lawyer. A urmat, tot în 2011, Bernie (o comedie absurd-macabră în regia lui Richard Linklater), iar bomboana de pe colivă s-a numit Killer Joe (altă scrânteală greu de încadrat în tipare, de data asta sub comanda lui William Friedkin). 2012 a însemnat, pe rând, un stripper tomnatic şi cam din topor în Magic Mike (dir. Steven Soderbergh), un ziarist gay pornit în căutarea unui adevăr care în cele din urmă îl va linişti definitiv în The Paperboy (dir. Lee Daniels) şi, ceea ce pare a fi cireaşa de pe tort, un fugar/fugărit pe nume Mud (dir. Jeff Nichols), film al cărui trailer vă invit să-l vedeţi.

Aşa, ca fapt divers, ultimele două titluri au fost selectate în competiţia oficială la Cannes (fără vreun impact asupra palmaresului). Pentru mine însă, Mud e unul din cele mai îndelung aşteptate filme ale anului trecut, în special fiindcă vine după excelentul Take Shelter, locul 2 în cineretrospectiva din 2011. Distribuţia e completată cu Reese Witherfork, pardon Witherspoon, Sam Shepard, Michael Shannon - talismanul lui Nichols: a bifat toate cele 3 lungmetraje ale acestuia - şi doi puşti, Tye Sheridan (The Tree of Life) & Jacob Lofland, chintesenţiali pentru o aventură sudistă cu parfum de Huckleberry Finn (fluviul e acelaşi Mississippi).

Mud...ify me!

Year's Best Use of a Pop Hit: Heroes by David Bowie in The Perks of Being a Wallflower

 Cu un hit de David Bowie într-un film nu poţi da greş! Oamenii îşi vor aminti faza în care au auzit acordurile piesei, nu contează care, milioane de ani de-aci-nainte (exagerez, dar nu glumesc!). Iar dacă eşti un regizor talentat, nu doar inspirat, şi lipeşti un hit de-al lui Bowie de un context adecvat, ba mai şi inventezi o replică memorabilă, sunt ceva şanse ca oamenii să-şi aducă aminte şi de numele tău. Dacă dai greş e numai şi numai vina ta pentru că eşti un bou de baltă: fie ai greşit momentul (am)plasării melodiei, fie ai ales melodia nepotrivită!

Acestea fiind spuse, The Lloyd Dobler Award, numit aşa în cinstea unui regizor care se pricepe ca puţini alţii să valorifice cu demnitate repere ale culturii pop, mă refer la Cameron „Almost Famous” Crowe, este decernat filmului The Perks of Being a Wallflower pentru mai mult decât nimerita utilizare a imnului etern al generaţiilor wannabe something, anything: Heroes. Secvenţa de mai sus pentru mine este unul din acele tot mai rare momente de cinema transcendental!


Stephen Chbosky e regizorul, tot el e şi scenarist, iar scenariul l-a confecţionat din propriul său roman. Cum ar veni, un film de autor, un film (ce se vrea) total, indie to the very bone, suficient de inconsistent încât să fie fie simpatic. Iar ceea ce vedeţi în acest clip rivalizează oricând cu ceea veţi vedea aici: Modern Love de acelaşi Bowie, utilizată de Leos Carax în inconoclastul Mauvais Sang (de la 2:32).

P.S.: Llyod Dobler (John Cusack) e personajul principal masculin din Say Anything..., o adorabilă şi inteligentă comedie romantică în care Cameron Crowe reuşeşte ceea ce se poate numi (scuze, dar îmi vine mai la îndemână în engleză) the guide to all future romantic teen movies. Say Anything... nu e complet anti-convenţii, însă convenţiile genului n-au arătat nicicând mai bine ca în acest film voios şi original asamblat.

************
Alte superlative ale anului trecut:

Best „mot-de-passe”
Best answered question

Cvasimilitudini (XLIX): Argo vs. The Insider

Screenshots from The Insider (dir. Michael Mann/1997)

Screenshots from Argo (dir. Ben Affleck/2012)

Un automobil arzând ca o torţă într-un film precum Argo mă duce cu gândul la Michael Mann, cineast a cărui absenţă, deja mult prea lungă, Affleck încearcă s-o suplinească prin producţii în care fie citează, fie reciclează idei sau teme pe care Mann le-a tratat magistral. The Town, de pildă, se inspiră ca subiect şi manieră de execuţie din Heat, în vreme ce Gone Baby Gone - cel mai solid film al lui Affleck - se poziţionează pe un segment unde Mann dă clasă oricui: polarul urban.

Nu-i deloc rău că Ben Affleck are un astfel de model sau că aspiră să depăşească (oedipian) repere temeinic fixate în memoria cinefililor! Incovenientul pentru el şi filmele sale începe când, din dorinţa legitimă de a etala şi impune un pattern propriu, amestecă formule incompatibile. Şi ce poate fi mai antagonis în cazul ăsta decât năravul eastwoodian al autodistribuirii în rolul principal (chestiune care-i dăunează şi lui Clooney, mentor-buddy pentru Affleck)? Cu alte cuvinte, problema lui se numeşte sindromul autorului total... Iar premiile pe care văd că le tot primeşte i-l accentuează!

Referitor la cele două secvenţe: în ambele filme, acestea sunt plasate spre final, într-un context extrem de tensionat (în The Insider, personajul lui Russell Crowe se întoarce „acasă” după o audiere epuizantă la tribunal, în Argo, agentul secret jucat de Affleck revine şi el acasă, mă rog, un fel de acasă - camera unui hotel din Teheran, după ce planul de salvare a celor şase refugiaţi îi este zădărnicit temporrar de superiorii de la Washington).

Rolul acestor două ruguri auto nu e doar de a asigura tranziţia între cadre, ci şi de a ranforsa identificarea publicului cu protagonişti cărora li se face o nedreptate. În astfel de momente, este esenţială menţinerea spectatorului într-o captivitate emoţională ce-i lasă regizorului spaţiun narativ şi opţiuni deschise. Affleck ştie, deci, regulile de punctuaţie filmică (să mai spun că ambele cadre sunt fluide?), iar aici le foloseşte properly, chiar dacă, din punctul meu de vedere, ceea ce face el este un omagiu discret şi subtil adus celui de la care ar trebui să înveţe (şi) mai multe: Michael Mann.

Best Answered Question (in a Film)

  Sam: What kind of bird are YOU?

Suzy: I'm a raven.
 (q & a & screenshots from Moonrise Kingdom/dir. Wes Anderson/2012)

The Impossible: şantaj sentimental, ieftin ca braga

Lo impossible (The Impossible): tearjerker fără scrupule şi fără nici o altă ambiţie în afara celei de a solicita glandele lacrimale mai abitir ca o ceapă. Din păcate una degerată, ceea ce înseamnă o surpriză nu tocmai plăcută din partea lui Juan Antonio Bayona, care-şi făurise un nume cu promiţătorul debut El orfanato (2007).

A accentua sau a dilua tensiunea dramatică prin muzică (fie acorduri de pian în degrade ca în melodramele stas, fie viori brutalizate ca în filmele de groază) şi/sau prin clişee scenaristice de când lumea şi pământul (personaje care pierd contactul vizual din cauza aglomeraţiei sau nu se reperează deşi sunt în interiorul aceluiaşi cadru) este nepermis de puţin din partea unui regizor ce dovedise clar că ştie mai multă meserie decât un realizator de seriale gen Acasă TV! Bine, prezenta contrademonstraţie nu i le infirmă, însă mă duce cu gândul la altceva. Truth be told: mizam pe ceva mai mult rafinament estetic, nu pe o reconstituire cu staruri de la Hollywood a unor întâmplări reale.

Şi cum se întâmplă de obicei în astfel de cazuri, nici actorii nu reuşesc să dreagă busuiocul, indiferent de numele lor. În cazul de faţă, două staruri care au mai lucrat împreună (Stay). Dacă acolo era chimie, ei bine, aici nu mai funcţionează: Ewan McGregor e decorativ, Diet Coke cu multă lămâie, iar Naomi Watts e total depăşită de o miză pe care am impresia că n-a înţeles-o. Lucru care nu se poate spune despre Tom Holland, un puşti care se descurcă onorabil în rolul fiului cel mare pus în faţa unor situaţii-limită!

O afirm cu toată tristeţea: modul în care intră în rolul unei mame confruntate cu o posibilă tragedie - pierderea a doi copii şi a soţului în urma unei catastrofe naturale - este complet lipsit de empatie. Artificial. Pe lângă asta, nici nu face mare lucru: mai mult de 3/4 din scene stă întinsă pe-o targă şi îndrugă platitudini! Ok, şoc traumatic & tot tacâmul (a se citi echimoze pe chip şi corp, respectiv un picior în pericol de amputare), înţeleg, dar de ce trebuie vârâte cu obstinaţie în ochii spectatorului nu pot desluşi. Apropo: compasiunea nu se obţine cu machiaj abundent! În cazul de faţă, excesul de creion contur are mai curând efecte adverse: subminează credibilitatea interpretării (şi prin extensie, credibilitatea realizatorilor). Unde o fi acea Naomi Watts care-ţi rupea inima de durere în 21 Grams (pentru care a fost, de asemenea, nominalizată), nu ştiu, dar ştiu sigur că nu-i aici!

Privind lucrurile din acest unghi, nominalizarea ei la Oscar (rol feminin principal) e de-a dreptul scandaloasă! Pesemne că s-a votat cu inima, ca să folosesc şi eu un stereotip în ton cu filmul, altfel nu-mi explic. Spre exemplu, Quvenzhané Wallis, aflată şi ea într-un desen post-diluvian oarecum similar, reuşeşte să aducă valoare adăugată reală unei partituri mult mai solicitante! Şi toate acestea în condiţiile în care Rachel Weisz (The Deep Blue Sea) şi Helen Mirren (Hitchcock) au fost scoase din calcul (presupunând că, totuşi, au fost luate) fără formalităţi.

But once again: cine zicea că premiile Academiei Americane de Film răsplătesc întotdeauna valoarea (sau meritele)?!

Flight: sensibilitate macho şi rafinament tehnic

Robert Zemeckis şi al său Flight (care marchează revenirea regizorului american la cinemaul clasic după 13 ani de pauză) n-au prins nominalizările la Oscar, dar ce, parcă The Master a prins ceva...?! Speaking of which: ar fi a doua nedreptate flagrantă care i se face, după ce a fost lovit în plex şi la Veneţia. De The Master zic!

În schimb, Denzel Washington, star vehicle în Flight, a intrat cu brio în cvintetul nominalizaţilor pentru Best Performance by an Actor in a Leading Role. Mai mult, şi scenaristul John Gatins s-a calificat în finală - categoria Scenariu original. Şi pe bună dreptate, fiindcă povestea scrisă de el este cursivă, credibilă, fără bretoane care să intre privitorilor în ochi. În centrul ei, Whip Whitaker (Denzel W.), un pilot dependent de adrenalină, alcool şi droguri (pe care i le furnizează un hipiot cu trăistuţă colorată şi păr prins în coadă de cal, nimeni altul decât John Goodman aflat în mare vervă şi descins parcă din The Big Lebowski).

Avem, deci, un pilot macho plin de năravuri, însă la fel de sigur pe el şi cunoştinţele sale chiar şi când cantităţile de substanţe ingerate ar trebui să-l trimită la somn, nu la manşa unui avion de linie. Face robinsonade şi rabone precum pe pământ, aşa şi în turbulenţele din aer, numai că aeronava nu-i tocmai o minge. Dar când eşti „tatăl lor”, recurgi şi la metode neconvenţionale. Apropo: când aţi văzut ultima oară un avion planând cu burta-n sus asemeni unui peşte gata să-şi dea duhul? Şi nu doar că se deplasează în felul acesta, ci şi aterizează - forţat, e adevărat!- cu pierderi minime de vieţi omeneşti (şase din cei 200 şi ceva de 102 pasageri, iar din cei şase, doi sunt membri ai echipajului).

Nobody could've landed that plane like I did este replica pe care o va repeta obsesiv, ca pe o mantră, în tentativa de a se deculpabiliza în faţa comisiei de anchetă care pune mâna pe un raport toxicologic de unde reiese că băuse zdravăn şi consumase cocaină în noaptea dinaintea zborului. Cum să le spună că face asta pentru a-şi ascuţi reflexele? Imposibil! Are de apărat un statut. Şi cum nici la puşcărie nu vrea să ajungă, începe să mintă. Ajutat şi de avocaţi şi de reprezentanţii sindicatului, totul pare o formalitate. Accentul grav al responsabilităţii se deplasează de pe eroarea umană pe cea materială sau chiar imaterială: God landed that plane. Să-şi asume el vina, deci!

Multă vreme suntem îndemnaţi/încurajaţi să credem că aşa va fi. Totuşi, beţiile şi derapajele comportamentale se înmulţesc şi ele nu par să mai aibă legătură doar cu o conştiinţă măcinată de remuşcări. E mai mult de-atât! Ei bine, aici, în toiul luptei cu orgoliul şi slăbiciunile ce-i cariază încrederea şi stima de sine, străluceşte Denzel Washington. În Training Day, care i-a adus un Oscar pentru rol principal, era tectonic, trifazic, „Lord of the Rings” & King Kong ain't got shit on me alltogether. În Flight, alternează momentele de forţă cu cele de angoasă şi cruntă degringoladă interioară. Sunt câteva scene în care ecranul vibrează alături de el dominând autoritar tot ce mişcă, după cum sunt altele cu acelaşi personaj aflat în derivă unde ecranul pare că se dizolvă sinestezic.

În ciuda unor defecte conceptuale minore, Flight e un film inteligent construit, pliat pe aşteptările unui public pretenţios. Nimic din ceea ce contează nu e gratuit sau pus de dragul efectului, nici măcar cele câteva cadre în care putem zări, în contre-jour, silueta nud a unei tinere gazele, partenera de viaţă şi hârjoană erotică a eroului.

Este, deopotrivă, un film ce se sustrage cu cerbicie încadrării ireductibile într-o tipologie clară. Jumătate film de acţiune, jumătate rehab drama, Flight pivotează mereu pe muchie, în buna tradiţie a unui gender-bending specific lui Zemeckis (trilogia Back to the Future, Who Framed Roger Rabbit, Forrest Gump). De data asta, sensibilitatea e numitorul comun pentru două culturi cinematografice distincte: mainstream şi indie. Faţă de normele studiourilor, e un plus calitativ, faţă de normele celorlalţi, un plus tehnic!

Cinesseur proudly presents: Oscar nominees predictions

Later edit: am updatat direct în text ce era de updatat, în conformitate cu deciziile AMPAS. 

Fact is: la Cel mai bun film am anticipat 7 din 9, iar la Film străin 3 din 5. Not bad! Cum era de aşteptat, După dealuri a rămas pe dinafară. Din motive imputabile ambelor părţi, dacă pot zice aşa. Lista completă cu nominalizaţii la Oscar 2013 poate fi consultată/analizată/înjurată aici.

***********************

Anunţul oficial va fi făcut la ora 3.30 PM, însă până atunci iată cum văd eu lista celor 10 9 filme nominalizate la secţiunea Best Motion Picture of the Year (în ordine alfabetică):

1. Argo (dir. Ben Affleck) 

2. Beasts of the Southern Wild (dir. Benh Zeitlin) 

3. Django Unchained (dir. Quentin Tarantino) 

4. Flight (dir. Robert Zemeckis)
Amour (dir. Michael Haneke)

5. Life of Pi (dir. Ang Lee) 

6. Lincoln (dir. Steven Spielberg) 

7. Moonrise Kingdom (dir. Wes Anderson) 
Les Miserables (dir. Tom Hooper)

8. Silver Linings Playbook (dir. David O. Russell) 

9. The Master (dir. Paul Thomas Anderson)

9. Zero Dark Thirty (dir. Kathryn Bigelow) 

sursă imagine: OutNow.ch

La modul serios, şanse reale de a câştiga categoria asta au Lincoln şi Zero Dark Thirty, din motive limpezi ca ochii lui Daniel Day Lewis (era să scriu Dobrin): ambele tratează evenimente indisolubil legate de miturile naţionale americane + patriotismul aferent. Practic, Academia Americană de Film susţine anul ăsta teza la istorie. Partea bună este că are de ales: istorie veche sau istorie recentă. Partea proastă e că din dilema asta nu se poate ieşi la liman cu "Argo să te spargo"! Acela e film de 5-6, hai 7 cu indulgenţă, multă indulgenţă, or nu se face să strici media generală cu nota din teză, right?  

My guess e că va fi preferat Lincoln. 

La categoria rol masculin principal, logic ar fi să câştige Daniel Day Lewis, iar la feminin, Jessica Chastain (la mare luptă cu Helen Mirren Naomi Watts şi Rachel Weisz Quvenzhané Wallis). La scenariu original nu-l poate nimeni bate pe Tarantino a cărui vervă creativă e iar pe cele mai înalte culmi ;)

Gata, nu mai zic, că le nimeresc pe toate! Şi oricum, era vorba de nominalizări, nu de învingători. Voi reveni asupra acestor predicţii înainte de ceremonia de decernare, prin februarie, deci!

P.S.: Deşi ar fi flatant şi ar putea repune filmul românesc pe (altă) hartă, nu cred că După dealuri va intra pe lista scurtă la Cel mai bun film străin. Mi-ar plăcea (deşi nu-s un mare admirator al lui Mungiu), însă jocurile se vor face astfel: Amour (dir. Michael Haneke/Austria), Intouchables (dir. Olivier Nakache & Eric Toledano/Franţa), En kongelig affære (dir. Nickolaj Arcel), Djúpið aka The Deep (dir. Baltasar Kormákur/Islanda) şi No (dir. Pablo Larraín/Chile). Winner: Amour!

Director cameos in their own films (XV)

Quentin Tarantino în Inglourious Basterds (2009)

- courtesy of Panta Claus and his magic eye -

„Uşile, uşile...” (19)

Screenshot from Zhit (dir. Vasili Sigarev/2012)

Tânărul cineast rus Vasili Sigarev (36 de ani) este abia la al doilea film. De formaţie dramaturg, Sigarev s-a convertit la cinema prin 2009, când a şi debutat cu Volchok, o explorare multifaţetată a binomului iubire-egoism din perspectiva unei relaţii zbuciumate între o mamă şi fiica sa pe care tot încearcă s-o abandoneze. Cum era de aşteptat, scenariul îi aparţine, fiind croit dintr-o piesă de teatru proprie.

În ciuda titlului, Zhit (Living) e un film despre moarte şi latenţele morţii în mintea noastră, un inventar fascinant, fără pretenţii de exhaustivitate, al atitudinilor pe care le avem (sau le putem avea) faţă de moarte şi faţă de absenţele pe care aceasta le lasă în viaţa noastră. În subsidiar, Zhit e şi o fişă clinică a unei societăţi post-sovietice blocate la intersecţia dintre declinul credinţelor religioase şi explozia ispitelor laice.

Ora exactă (XXX)

Screenshot (& music) from Amour (dir. Michael Haneke/2012)

 Just press the play button and while listening, please read Haneke's thoughts on music's role in his films!

***

Michael Haneke: In real life we never hear music in our lives unless it's played on the radio or television or a musician is present.

BlackBook: Can you talk a little bit about the theme of music in your film? 

Michael Haneke: You seem to be drawn to people that are musicians or have a love of music. When I was a young man, it was my dream to become a musician. If it had been up to me, if I had been there when talents were bestowed, then I would have liked to be a musician rather than director. But I would have liked to become a conductor and composer. My stepfather, who himself was a conductor and composer, warned me that I was only a very mediocre pianist and that steered me away from wanting to be a musician and led me eventually to becoming a director. I'm very grateful because there's nothing more depressing than a mediocre concert pianist. But nonetheless, I have maintained my love of music and try whenever possible to use it in my film when the occasion arrives - but I don't use it in the way that's usually done in mainstream cinema, where it's applied to cover up directorial sins and weaknesses. I love music too greatly to use it for those reasons. 

BlackBook: Do you think other filmmakers use music as a crutch? 

Michael Haneke: I don't think so, I am sure. 

BlackBook: The pianist in the film is an actual concert pianist - how did you discover him?

Michael Haneke: We did auditions for actors and for pianists and he was the best actor from among the pianists.

BlackBook: What do you think are the mistakes that other filmmakers make in their use of music? 

Michael Haneke: It depends on what kinds of films you're making. If, for example, you're making spaghetti Westerns, if you're making genre films, then spaghetti Westerns without the music of Ennio Morricone is inconceivable. So music has a fiction in that kind of film, but in most films, music is only present to fill in emotions that are lacking. Most films claim to be realistic and the use of music in them is therefore a lie. In real life we never hear music in our lives unless it's played on the radio or television or a musician is present. But music is used then to make up for lack of tension that the director hasn't managed to create. I have nothing against musicals - for example, I love the films of Fred Astaire and the films Hitchcock, but those aren't realistic films. The use of music in conventional cinema is usually used or almost always used to make up for what's lacking in emotion because the director has not done his job properly. (via BlackBook)

Best „mot de passe”* of the year

Superlativele cinematografice ale anului 2012 nu s-au încheiat odată cu publicarea ierarhiei celor mai bune filme. Nici vorbă... Sacul cu bunătăţi nu a fost deşertat pe de-a-ntregul, aşa că în zilele următoare voi mai scoate la iveală o serie de trufe rămase în spuza memoriei mele ca puncte de reper oarecum răzleţite de filmele în care le-am găsit. Din cauza asta ele pot fi privite/judecate şi prin scoatere din context dacă musai vreţi asta, însă sugestia mea ar fi să nu vă îndepărtaţi prea mult de codul sursă!

Nancy Babich

Screenshots from Cosmopolis (dir. David Cronenberg/2012)

* „Mots de passe... L’expression me semble assez bien dessiner une façon quasi initiatique d’entrer à l’intérieur des choses, sans pour autant en dresser un catalogue. Car les mots sont porteurs, générateurs d’idées, plus encore, peut-être, que l’inverse. Opérateurs de charme, opérateurs magiques, non seulement ils transmettent ces idées et ces choses, mais eux-mêmes se métaphorisent, se métabolisent les uns dans les autres, selon une sorte d’évolution en spirale. C’est ainsi qu’ils sont passeurs d’idées.” (Jean Baudrillard)

************************************

Other memorable „mots de passe” in recent films

************************************

 Screenshots from Code 46 (dir. Michael Winterbottom/2003)

 Screenshots from Eyes Wide Shut (dir. Stanley Kubrick/1999)