Într-unul din jurnalele sale, Samuel Butler făcea următoarea observaţie: „Dacă un scriitor se conformează principiului de a se opri peste tot şi oriunde ca să ia notiţe, aşa cum procedează adevăraţii pictori, el va putea să taie generos din opera sa. Va deveni prolific nu în privinţa scrisului - asta poate să facă orice prost - ci în omisiune. Eşti concentrat (eliptic, s.m.) pentru că ai de spus mai multe lucruri decât ai timp să spui. Una dintre principalele arte este aceea de a şti ce să neglijezi.”
Nu cu speranţa, ci cu certitudinea că stăpânesc la un nivel acceptabil arta de a reţine esenţialul (sau de a face abstracţie de supraoferta de locuri comune ori de forjarea în buclă a procedeelor care au asigurat succesele anterioare, vezi Winter Sleep, excepţional şi totuşi steril), ierarhia anului cinematografic 2014 a prins contur încă de prin toamnă. Cum ultima parte a anului nu a adus răsturnări spectaculoase de situaţie, asta poate şi din cauză că alde Mommy, Birdman sau Inherent Vice au rămas dulci iluzii, a rezultat ce veţi vedea în rândurile de mai jos.
Cu menţiunea că, după 3 ianuarie, veţi găsi aici şi ierarhiile altor cinefili, în speţă opţiunile corespondenţilor care au dus greul festivalurilor, asigurând astfel un plus de substanţă şi priză directă acestui blog. Mă refer la Diana (TIFF), Letiţia (Berlin) şi Mihai Cristea (TIFF reloaded şi Veneţia). Li s-ar putea adăuga şi alţii, pentru că am mai cerut şi alte opinii, dar eu vorbesc în acest moment strict de confirmări.
And here it goes...
Nu cu speranţa, ci cu certitudinea că stăpânesc la un nivel acceptabil arta de a reţine esenţialul (sau de a face abstracţie de supraoferta de locuri comune ori de forjarea în buclă a procedeelor care au asigurat succesele anterioare, vezi Winter Sleep, excepţional şi totuşi steril), ierarhia anului cinematografic 2014 a prins contur încă de prin toamnă. Cum ultima parte a anului nu a adus răsturnări spectaculoase de situaţie, asta poate şi din cauză că alde Mommy, Birdman sau Inherent Vice au rămas dulci iluzii, a rezultat ce veţi vedea în rândurile de mai jos.
Cu menţiunea că, după 3 ianuarie, veţi găsi aici şi ierarhiile altor cinefili, în speţă opţiunile corespondenţilor care au dus greul festivalurilor, asigurând astfel un plus de substanţă şi priză directă acestui blog. Mă refer la Diana (TIFF), Letiţia (Berlin) şi Mihai Cristea (TIFF reloaded şi Veneţia). Li s-ar putea adăuga şi alţii, pentru că am mai cerut şi alte opinii, dar eu vorbesc în acest moment strict de confirmări.
And here it goes...
Menţiuni speciale
* Scurt/4: Istorii de inimă neagră: pentru ideea de a reuni sub aceeaşi umbrelă patru scurtmetraje care altfel nu aveau ce căuta unul în compania celuilalt. Oricum ai da-o şi oricum ai suci-o, între filmul lui Radu Jude (Trece şi prin perete, premiat cu o menţiune în Quinzaine...) şi cel al Iuliei Rugină sunt diferenţe colosale la toate capitolele care contează. Făcând totuşi abstracţie de lucrurile ce le separă, ideea de a le pune laolaltă merită salutată fiindcă e cam singura prin care genul acesta de eseuri ajung şi la alt public decât cel festivalier. Preferatul meu din acest omnibus e fără doar şi poate Kowalski (regia Andrei Creţulescu). From all the good and the bad reasons...
* Pentru că anul ăsta a fost aşa o puzderie de doppelgänger-i, ar fi aproape o impietate să trec peste cele trei lungmetraje care au tratat elegant şi ingenios tema: Enemy (fără a-i diminua din merite, ba dimpotrivă, e musai să spun că splendidul exerciţiu de stil pus la cale de Villenueve arată ca un episod din Twilight Zone regizat de Malick pe un scenariu de Cronenberg), The Double (dir. Richard Ayoade) şi The One I Love (dir. Charlie McDowell/2014). Ultimul cel puţin e genul de film apropiat de preocupările şi nevrozele lui Woody Allen, dar cum el e ocupat cu jucărele romanţioase îi suplinesc alţii absenţa din peisaj.
* Frank (dir. Lenny Abrahamson/2014), Comet (dir. Sam Esmail/2014), The Signal (dir. William Eubank/2014), Whitewash (dir. Emanuel Hoss-Desmarais/2013) şi Starred Up (dir. David Mackenzie/2013) sunt indie-uri care mi-au colorat de la monocrom la rocvaiv orizontul de aşteptare. Fără ele aş fi fost mai vesel în anumite momente şi mai trist în altele. Nu e vreun paradox, e doar o chestiune de swinging moods. Nu am scris despre toate, aşa că vă las plăcerea de a le „citi” fără ajutorul meu.
* Frank (dir. Lenny Abrahamson/2014), Comet (dir. Sam Esmail/2014), The Signal (dir. William Eubank/2014), Whitewash (dir. Emanuel Hoss-Desmarais/2013) şi Starred Up (dir. David Mackenzie/2013) sunt indie-uri care mi-au colorat de la monocrom la rocvaiv orizontul de aşteptare. Fără ele aş fi fost mai vesel în anumite momente şi mai trist în altele. Nu e vreun paradox, e doar o chestiune de swinging moods. Nu am scris despre toate, aşa că vă las plăcerea de a le „citi” fără ajutorul meu.
15. Locke (dir. Steven Knight/2013)
Film-vehicul pentru Tom Hardy, big star rising. Şi nu e singurul în care străluceşte anul ăsta: The Drop, adaptare cu alură retro a unui roman de Denis Lehane, e alt titlu ce se impune descoperit şi savurat pe îndelete.
14. Belye nochi pochtalona Alekseya Tryapitsyna/The Postman's White Nights (dir. Andrei Konchalovski/2014)
Sufletul rus at its finest...
13. La distancia (dir. Sergio Caballero/2014)
Probabil cel mai ezoteric şi şui SF al anului. Aş zice că e mai mult fantasy decât science, însă Caballero, un regizor care în ultimii 10 ani s-a uitat doar la filme pentru copii, celelalte plictisindu-l groaznic, nu lasă nimic la voia întâmplării şi plusează peste tot: de la ritm (lent şi foarte lent) şi sound design (vocile actorilor, folosiţi doar pentru că sunt expresivi - fiind vorba de trei pitici nici nu era prea greu -, sunt dublate în... rusă întrucât ei sunt spanioli şi, în plus, nu au nici nişte timbre grozave, o tehnică fellinian-pasolliniană, btw!) la povestea propriu-zisă, una grevată de entropie şi hazard. O sărbătoare, dar numai pentru cei cu stomac greu şi minte antrenată!
12. Q.E.D. (dir. Andrei Gruzsniczki/2014)
11. Her (dir. Spike Jonze/2013)
10. Bird People (dir. Pascale Ferran/2014)
9. Ida (dir. Pawel Pawlikowski/2013)
8. Jauja (dir. Lisandro Alonso/2014)
În 1882, căpitanul Gunnar Dinesen (Viggo Mortensen) ajunge în Patagonia, alături de armata argentiniană. Este însoţit în pustietatea patagoneză de fiica sa, Ingeborg, singura femeie într-un avanpost militar exclusiv masculin. Când fata fuge cu unul dintre soldaţi, tatăl porneşte într-o căutare care-l va transporta în afara timpului, într-un spaţiu (sau non-lieu, dacă vreţi) în care trecutul şi-a pierdut sensul iar viitorul încă nu a ajuns să semnifice ceva.
Jauja (titlul în sine face trimitere spre un astfel de tărâm utopic) este o călătorie la marginea filmului (şi timpului, y compris) în care un clasic precum The Searchers se întâlneşte cu Heart of Darkness-ul lui Conrad, o expediţie imaginară pe buza vizibilului unde numai dimensiunea onirică poate re-forma şi re-formata materia cinematografică lăsată deliberat în disoluţie. Jauja, teren mitologic al fericirii şi belşugului, este acel meta-spaţiu în care orice cinefil îşi doreşte să dispară, fie şi pentru câteva zeci de minute, peştera secretă şi misterioasă în care tot ce a fost odată pierdut poate fi acum regăsit. Pentru că atunci când se va reîntoarce, câinele-călăuză (şi nu dinozaurul lui Monterroso) va fi tot acolo.
7. A Most Wanted Man (dir. Anton Corbijn/2014)
„Coboară fără grabă din maşina parcată intempestiv, undeva pe o stradă din centrul Hamburgului, şi o porneşte, legănându-se agale „ca un flamingo pe care-l dor genunchii”, spre lumina alburie a dimineţii. Truth be told: suntem martorii unei glorioase ieşiri din scenă pentu un actor în plină formă. Nu-i puţin!”
6. Maps to the Stars (dir. David Cronenberg/2014)
5. Manakamana (dir. Stephanie Spray & Pacho Velez/2013) + Al doilea joc (dir. Corneliu Porumboiu/2014) - ex-aequo. Ambele producţii, situate undeva la limita dintre experimental şi documentar, provoacă limbajul cinematografic şi îi reconferă esenţa primordial-minimalistă, cea pe care fraţii Lumière o atinseseră fără să-şi propună. În termenii lui Deleuze şi Guattari, sunt filme rizomatice, generatoare de diferenţe polinucleare şi multiplicitate heteromorfă. Partea bună e că nu sunt exclusiv rezultatul unui demers programatic, ci al unui proces de căutare, o formulă de a aplica acel minunat principiu de sorginte augustiniană: „Mi s-a spus să te caut, nu să te găsesc...”
4. Boyhood (dir. Richard Linklater/2014)
[review in progress]
Film-vehicul pentru Tom Hardy, big star rising. Şi nu e singurul în care străluceşte anul ăsta: The Drop, adaptare cu alură retro a unui roman de Denis Lehane, e alt titlu ce se impune descoperit şi savurat pe îndelete.
14. Belye nochi pochtalona Alekseya Tryapitsyna/The Postman's White Nights (dir. Andrei Konchalovski/2014)
Sufletul rus at its finest...
13. La distancia (dir. Sergio Caballero/2014)
Probabil cel mai ezoteric şi şui SF al anului. Aş zice că e mai mult fantasy decât science, însă Caballero, un regizor care în ultimii 10 ani s-a uitat doar la filme pentru copii, celelalte plictisindu-l groaznic, nu lasă nimic la voia întâmplării şi plusează peste tot: de la ritm (lent şi foarte lent) şi sound design (vocile actorilor, folosiţi doar pentru că sunt expresivi - fiind vorba de trei pitici nici nu era prea greu -, sunt dublate în... rusă întrucât ei sunt spanioli şi, în plus, nu au nici nişte timbre grozave, o tehnică fellinian-pasolliniană, btw!) la povestea propriu-zisă, una grevată de entropie şi hazard. O sărbătoare, dar numai pentru cei cu stomac greu şi minte antrenată!
12. Q.E.D. (dir. Andrei Gruzsniczki/2014)
11. Her (dir. Spike Jonze/2013)
10. Bird People (dir. Pascale Ferran/2014)
9. Ida (dir. Pawel Pawlikowski/2013)
8. Jauja (dir. Lisandro Alonso/2014)
În 1882, căpitanul Gunnar Dinesen (Viggo Mortensen) ajunge în Patagonia, alături de armata argentiniană. Este însoţit în pustietatea patagoneză de fiica sa, Ingeborg, singura femeie într-un avanpost militar exclusiv masculin. Când fata fuge cu unul dintre soldaţi, tatăl porneşte într-o căutare care-l va transporta în afara timpului, într-un spaţiu (sau non-lieu, dacă vreţi) în care trecutul şi-a pierdut sensul iar viitorul încă nu a ajuns să semnifice ceva.
Jauja (titlul în sine face trimitere spre un astfel de tărâm utopic) este o călătorie la marginea filmului (şi timpului, y compris) în care un clasic precum The Searchers se întâlneşte cu Heart of Darkness-ul lui Conrad, o expediţie imaginară pe buza vizibilului unde numai dimensiunea onirică poate re-forma şi re-formata materia cinematografică lăsată deliberat în disoluţie. Jauja, teren mitologic al fericirii şi belşugului, este acel meta-spaţiu în care orice cinefil îşi doreşte să dispară, fie şi pentru câteva zeci de minute, peştera secretă şi misterioasă în care tot ce a fost odată pierdut poate fi acum regăsit. Pentru că atunci când se va reîntoarce, câinele-călăuză (şi nu dinozaurul lui Monterroso) va fi tot acolo.
7. A Most Wanted Man (dir. Anton Corbijn/2014)
„Coboară fără grabă din maşina parcată intempestiv, undeva pe o stradă din centrul Hamburgului, şi o porneşte, legănându-se agale „ca un flamingo pe care-l dor genunchii”, spre lumina alburie a dimineţii. Truth be told: suntem martorii unei glorioase ieşiri din scenă pentu un actor în plină formă. Nu-i puţin!”
6. Maps to the Stars (dir. David Cronenberg/2014)
5. Manakamana (dir. Stephanie Spray & Pacho Velez/2013) + Al doilea joc (dir. Corneliu Porumboiu/2014) - ex-aequo. Ambele producţii, situate undeva la limita dintre experimental şi documentar, provoacă limbajul cinematografic şi îi reconferă esenţa primordial-minimalistă, cea pe care fraţii Lumière o atinseseră fără să-şi propună. În termenii lui Deleuze şi Guattari, sunt filme rizomatice, generatoare de diferenţe polinucleare şi multiplicitate heteromorfă. Partea bună e că nu sunt exclusiv rezultatul unui demers programatic, ci al unui proces de căutare, o formulă de a aplica acel minunat principiu de sorginte augustiniană: „Mi s-a spus să te caut, nu să te găsesc...”
4. Boyhood (dir. Richard Linklater/2014)
[review in progress]
3. Under the Skin (dir. Jonathan Glazer/2013)
2. Adieu au langage (dir. Jean-Luc Godard/2014)
1. P'tit Quinquin (dir. Bruno Dumont/2014)
Nu-i chiar un lungmetraj, ci o miniserie TV produsă de şi pentru canalul ARTE, compusă din 4 episoade a câte 52 de minute, un soi de Twin Peaks în versiune franceză. Plasat în acelaşi timp pe un teren familiar (trama e apropiată de cea din L’Humanité: o serie de crime comise undeva în nordul Franţei, într-un sat de pe Côte d’Opale, în urma cărora rămân fragmente de cadavre ascunse în carcase de vaci), dar şi dincolo de geamandurile genului, asamblajul lui Dumont prinde din mers puternice accente de screwball comedy, fără a ocoli totuşi teme extrem de sensibile pentru Franţa contemporană: rasism, suspiciune, inerţie socială. În principal, virajele spre comedia mai mult decât absurdă au legătură cu ancheta fără cap şi fără coadă derulată de nişte jandarmi defazaţi (şi uşor sonaţi), cărora şi localnicii le ţin hangul, premiul cu coroniţă revenind unui grup de pre-adolescenţi completamente imprevizibili.
Ca vrednic moştenitor al valorilor culturii French Flanders, Dumont dă frâu liber laturii de farsor brutal într-un soi de jubilaţie frenetică, parcă pentru a se sincroniza cu liota de copii ce perturbă constant mersul anchetei, martori nu tocmai inocenţi ai acestui carnaval poliţienesc. Dacă astfel de looping-uri narativ-burleşti pornesc de la premisa că ăsta e stilul lui de a face cinema, apogeul îl constituie metoda de lucru cu actorii, majoritar neprofesionişti, care îi lasă un generos spaţiu de improvizaţie în toate direcţiile. Atât de mare (sau larg) încât un necunoscut, precum Bernard Pruvost, „compune” o tipologie de comandant-şef tot numai mormăieli, suspine, şuierături, ochi şi sprâncene rotiţi şi ridicate la foc automat, evoluând exact în siajul acelei tehnicităţi comice specifice personajelor de benzi desenate.
Migrând spre micul ecran, Dumont nu şi-a oferit o simplă formă de recreere, ci îşi reinventează (a câta oară?) discursul filmic. Graţie fibrei comic-absurde care chestionează şi revendică însăşi fundamentele burlescului (grimase, tumbe, obstacole, onomatopee), cineastul francez nu face altceva decât să-şi continue căutarea (la quête) expresivităţii primitive (primare), probabil singura modalitate de a ieşi în întâmpinarea imanenţei răului, de a-l stăvili. Pe calea asta, indiscutabil anevoioasă, e aproape o datorie să nu-l lăsăm singur!
