Berlin București
Cluj-Napoca Veneția
Bologna Craiova
Locarno
Dacă aș fi avut ceva mai mult timp la dispoziție, în locul itinerarului de mai sus aș fi pus o hartă. Cu următoarea explicație: Travelog cinematografic 2016, Mihai Cristea.
N-am avut așa că a ieșit doar un mic truc grafic. Pentru captatio benevolentiae.
Nu vă mai rămâne decât să explorați periplul fascinant al acestui domn, cinefil și cinefag până în vârful urechilor.
«
Anul 2016 a fost epuizant. Am călătorit mai mult ca niciodată în scopuri
așa-zis cinefile. În februarie am ajuns pentru a doua oară la festivalul de
la Berlin. Am văzut exagerat de multe filme pentru cât de puțin timp am
petrecut acolo. Îmi amintesc cum am dormit foarte puțin cu o noapte
înainte să plec, am aterizat la 7 dimineața la Berlin și la ora 9 deja
intram în sală pentru filmul de 8 ore al lui Lav Diaz. În total cred că am
bifat vreo 30 de ore în 3 zile prin cinematografe. Enorm, fără simțul
măsurii și complet nerecomandat. Am plecat de acolo cu friguri și
epuizat, cât pe-aci să pierd avionul la întoarcere.
Cum nu mă învăț niciodată minte, următoarea supradoză a venit la
TIFF. Am stat cam jumătate din festival (a doua) și am văzut în jur de 20
de filme. Niciun incident la avionul de întoarcere.
O lună mai târziu a urmat Bologna, gazda unui festival al filmelor
restaurate (Il Cinema Ritrovato). Puține filme văzute, un oraș încântător,
o minivacanță cu destule alte peripeții.
O chestiune frivolă pe care mi-o propun e să reușesc în fiecare an să
ajung într-o țară unde nu am mai fost înainte. În 2016 mi-a ieșit pasiența
cu Elveția și festivalul de la Locarno din toiul verii. Am relatat atunci ce și
cum. N-ar trebui să scriu asta pe un blog de filme și totuși!, Locarno pare
un loc unde trebuie să fii foarte fraier să-ți petreci vacanța într-o sală
întunecată când decorul e atât de ofertant afară.
Demn de menționat pentru sezonul estival e și că am luat parte la
(probabil) prima proiecție a primului festival de film din orașul natal
Craiova. Festivalul de film balcanic organizat de Mircea Dinescu la
Cetate a avut în 2016 și un apendice craiovean și m-aș bucura ca în
următorii ani lucrurile să evolueze în bine și aici.
Începutul toamnei m-a găsit la fel ca în ultimii ani la Veneția, unde am
văzut mai puțin ca în anii trecuți.
Epicentrul festivalier bucureștean al toamnei, Les films de Cannes a
Bucarest, s-a expandat anul ăsta pe două weekenduri și a avut o ofertă
foarte bogată. Din păcate eu am lipsit din oraș în al doilea weekend, așa
că am ratat câteva titluri ce s-au regăsit în festival, apoi în programul
normal al cinematografelor sau în cotloanele internetului. Până în acest
moment n-am văzut Ma loute, The Handmaiden, Paterson, Aquarius, The Salesman și I, Daniel Blake.
Privind retrospectiv par multe, dar toate au fost deplasări scurte. Acestea
fiind zise, am ales pentru sfârșitul anului 10 filme, așa cum o cere regula
jocului. Eu sunt un simplu spectator de film, fără un aparat critic
specializat în dotare, așa că emoția e probabil criteriul principal pentru
aranjarea lor într-o ierarhie (oricum subiectivă). Încă o precizare
importantă pentru mine: de data asta n-am trișat, toate filmele de mai jos
le-am văzut într-o sală de cinema.
Honorable mention: From the Sea to the Land Beyond (dir. Penny Woolcock)
Cine-concertul formației British Sea Power ce a însoțit acest
documentar-voiaj de-a lungul coastei britanice a fost un moment sublim
trăit la TIFF.
=====================
10. Kubo and the Two Strings (dir. Travis Knight)
Începutul toamnei e marcat de Anim’est, iar eu am ajuns la două
lungmetraje și un calup de scurtmetraje. Kubo... îndeplinește ingredientele
unei superproducții în care inventivitatea vizuală cântărește mai mult
decât povestea în sine. More is better în cazul celui mai bun film produs
până acum de respectivul mare studio de animație (Laika).
9. De l'ombre il y a (dir. Nathan Nicholovitch)
În șederea mea la Cluj am reușit să văd 9 filme dintre cele 12 din
competiție. Acesta m-a impresionat cel mai mult și eu i-aș fi dat cu toată
inima trofeul festivalului. O experiență viscerală, rezultat al alchimiei
dintre viziunea regizorului (realitatea concepută ca o construcție
sincopată, o adunătură de cioburi pe care calci la fiecare pas) și
corporalitatea actorului principal (nu găsesc alt cuvânt pentru felul în
care acaparează ecranul în toate secvențele). Prestație recompensată
pe bună dreptate de TIFF cu premiul pentru cea mai bună interpretare.
8. A dragon arrives! (dir. Mani Haghighi)
Guiraudie și Haghighi (hihi!) au furnizat filmele wtf ale anului, primul la
Cannes, al doilea la Berlin. Doi regizori excentrici proveniți din culturi
diferite ce împărtășesc legătura cinema-ului cu suprarealismul în formule
cu rezultate imprevizibile. În cazul francezului este o căutare
permanentă a transgresării, în cazul iranianului suprarealismul e folosit
cu valențe de satiră si de comentariu politic voalat. Pe cât de sonați sunt
în creațiile lor, pe atât de locvace sunt în a le explica. Probabil că A
dragon arrives! e cel mai obscur titlu din clasament, așa că o declarație
a regizorului poate incita curiozitatea spre vizionare. Dacă nu, rămâne
oricum ca lectură interesantă per se:
"At the beginning of the film you see 'based on a true story'. To what extent is this story true and what is truth to you?"
"Look, I've been asked this question ever since anyone saw this film. The way this film works is that it claims to be telling a true story, not just from the first caption that you see at the beginning of the film, but also when you have well-known figures from the Iranian culture coming and talking about the characters that we see in the film as if they were real characters. As the film moves forward, the story becomes more and more difficult to believe, more and more incredible and weird and magical, and I think the point is for the audience to wonder if this can really be a true story or not and by the end there's supposed to be some kind of big epistemological crisis in the brains of the audience, how can this possibly be a true story, so there's a sort of dialectical tension between what happens at the beginning and what happens at the end and if I tell you anything about which parts of the story are true and which parts aren't, I would be turning my own film off. I would be depriving you of enjoying the model that makes it run...
There are two starting points for this film: one of them was about 15 or 16 years ago... I was sitting in a barber shop waiting for may hair to be cut and I saw an old newspaper sitting in the corner, I had nothing to do so I started reading this newspaper, there was an item in it about a genetically mutated snake that was discovered in the graveyard in the deserts of Iran. It was just one of those - oh look how crazy! this big snake! - but I don't know why, it's just one of those subconscious things that happen, I couldn't stop thinking about that snake. It seemed like a tragic figure to me, it seemed like a very sad creature, very lonely, both because it was by itself in that huge desert and because it had a sort of genetic problem. And when ideas stick in your mind and you can't stop thinking about them, if you're an artist usually the best way to deal with them is to do something with it, to get it out of your system. So I thought, hmmm, maybe there's a film in this, but I didn't know what to do with that story, it seemed kinda of a B-movie kinda plot, that huge monster underneath this graveyard, there's nothing I could do with it. Many years later it occurred to me - I mean this was a political thing - I was thinking about how easy it is to convince a huge number of people that something that is so obviously false is actually true. I was observing this taking place all around me and people claiming that something clearly false was being believed that actually occurred. These two ideas somehow came together. I thought maybe I can tell a story obviously impossible to be true and present it in such a way that seems to be absolutely true and see whether I can make something out of that. The result is that we screened the film in Iran two weeks ago and people came up to me and said - Mr. Haghighi, where is the dragon? - that question... they didn't say 'that creature' or 'that big snake', they said - where is the dragon? And that was an incredibly moving and very sad moment for me. There it is, if i say a huge lie and if it is huge enough, it just by some weird magic turns into truth. But when it comes to understanding the film, I'm presenting you with an object that I would like to be strange and enigmatic, so obviously you will look at it and you will feel you don't know what it is and you don't know what to do with it.
7. La región salvaje (dir. Amat Escalante)
6. Toni Erdmann (dir. Maren Ade)
În anul 2016 mi-am pierdut virginitatea într-ale corporatismului cu primul
meu job în astfel de structuri. E ca și cum m-aș fi apucat de fotbal după
30 de ani, așa că n-am avut timp să asimiliez pe propria piele toate
trăirile induse protagonistei de un astfel de mediu. Dar am apreciat și am
găsit familiară mai mult felia comic-absurdă din film decât drama
familială cu care a venit la pachet. La secvența cu petrecerea în pielea
goală am râs cel mai mult la un film de anul ăsta.
5. L’avenir (dir. Mia Hansen-Løve)
Isabelle Huppert a explodat pe ecrane în 2016 cu două filme văzute deja
de majoritatea cinefililor. A mai existat și un al treilea film cu ea în
2016 (Les fausses confidences), despre care am scris în
corespondența de la Locarno. Acolo am văzut-o pe viu de la câțiva
metri, un vis împlinit. Am ales L’avenir în dauna Elle (care mi-a plăcut și
el) din cel puțin două motive solide: a fost filmul pe care l-am apreciat
cel mai mult din tot ce am văzut la Berlin. L-am revăzut la București.
Filmul dezvoltă o situație de viață ce impune adaptarea emoțională în
urma unei despărțiri, dar în cazul meu a fost prima mea ieșire la film cu
jumătatea mea mai bună, care trăise cu câteva ore înainte o scenă
similară ca dialog cu cea a lui Huppert de la catedră. Cum spuneam,
motive solide să prindă topul :)
4. Carol (dir. Todd Haynes)
E un film legat cronologic mai curând de 2015 (a avut premiera la Cannes anul
trecut), dar la noi a pătruns în cinematografe la începutul lui 2016, când
l-am văzut și eu. E cazul rarisim când tot ce face un regizor (Velvet
Goldmine, Mildred Pierce și acum Carol) lasă o impresie covârșitoare
asupra mea, opere în care esteticul și emoția și-au găsit o imbinare
perfectă.
3. American Honey (dir. Andrea Arnold)
Pe o comunitate cinefilă online am găsit un comentariu la filmul ăsta care mi-a plăcut la nebunie: Dickens în era Instagram. Venită din partea unei regizoare care are antecedente în ecranizarea unei partituri clasice ce implică maturizare forțată, producția de față pleznește de libertate, o libertate care n-are teamă de ridicol. Imatur nu înseamnă automat ridicol. Pe surse circula în timpul festivalului zvonul că George Miller înclina să ducă Palme d’Or înspre filmul ăsta. N-aș fi avut nimic de obiectat cu o asemenea alegere.
2. Childhood of a Leader (dir. Brady Corbet)
„Avoid Alliteration. Always” disperat declară diriguitorii decenței. D-aia doar depun denunțul: debutul deceniului!
1. Sieranevada (dir. Cristi Puiu)
»
P.S.: Imaginile-companion sunt alese de mine (pentru cine simte nevoia să înjure sau diverse...)