Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

joi, 5 ianuarie 2017

Post-premieră Crème de la crème: Best of 2016 [special guest post by Letiția]

Tot cu febră și tot fără diacritice.

Letiția nu a putut scrie flamboaiantul text ce urmează până nu a văzut Toni Erdmann (i-am spus că e un film care nu merită cine știe ce efort, nu m-a luat în seamă sau în serios, și-a urmat instinctul și bine a făcut). În sensul ăsta s-a deplasat în România și mai apoi la București. De unde și febra. Eferalgan și lectură plăcută.
«
Human relationships simply don’t work, at any scale, from the most intimate to the most abstract. The nuclear family is a repressive disaster, but monogamy and polygamy each have thousands of tiny, fast anxieties scurrying under their surfaces. Socialism and capitalism each unleashed unprecedented horrors racing across the world’s surface. We don’t know how to deal with one another”.

am citit pasajul asta intr-un articol despre o cladire interesanta si, desi l-am pus cap de text, nu sunt chiar intru totul de acord (cred ca sunt multi factori in controlul nostru care, cu atentie, duc la ceva armonie). dar are o samanta de adevar, un caracter real sau macar profetic. a zis-o si Bergman, printr-un personaj, odata: „we are emotional illiterates”. si daca nici macar atat, atunci e firul rosu al topului meu pentru ca in toate filmele de mai jos, am observat la final cu ranjet, sunt relatii de familie disfunctionale, mai ales parinte-copil. cu variatiuni.

in The Greasy Strangler (r. Jim Hosking) e foarte clar din prima scena. da, The Greasy Strangler e pe primul loc. n-am pus numar dar iti zic sigur, pentru ca altundeva nu stiu unde sa il pun. e asa ne-nimic, e redundant-comod, amuzant-incomod, asa mereu pe muchie, gata sa cada in zona lui The Room, care e funny, dar si trist, pentru ca nu intentioneaza funny-ul, iar The Greasy Strangler stiu sigur ca intentioneaza tot, de la actori neprofesionisti care livreaza replicile demisec(!)-robotic ca in scena cu cipsurile (e bazaconie hilara!), sunetele de sintetizator repetitive, costumatie excentrico-vascoasa-dar-si-cool si tot tacamul cu care se servesc globi oculari sau chestii neidentificabile inecate in untura.

disco si untura sunt din nou la moda. 

iar „bullshit artist!” este indemnul anului si un fel de compliment. morfologic, e foarte important de sesizat ca bullshit e substantiv, nu adjectiv, asta face tot chose-ul: in traducere ar veni nu ca esti un artist de rahat ci, mai degraba, esti un artist de vraja marii. bullshit artist!


Todd Solondz e cel mai cel, e cel mai pisalog-psiholog-si-lover-of-dog, e cel mai avansat in redarea mizeriilor ordinare, are fler si schepsis, si nu stiu cat de greu i-a fost dar in Wiener-Dog a reusit s-o faca pe Julie Delpy sa joace un mic si bun rol de mama-monstru (care, printre altele, livreaza o parabola parinteasca despre moarte incredibil de inadecvata si inconsistenta cu realitatea). E un film terrific sau terifiant, merg ambele. si Wiener-Dog pe dos (ca nu e palindrom!) iese aproape ca god review. aproape. si, cu religiozitate doar fata de joaca de cuvinte, e explicatia filmului - un fel de review al omenirii: suntem tampiti, dar mai e nitica speranta. si noroc ca stim sa facem haz de necaz.

Toni Erdmann (r. Maren Ade) stie: haz de necaz cu dinti mai salbatici si perne cu basini. sau cum sa faci din orice oportunitate de gluma proasta o gluma proasta buna (mai ales ca e neasteptata). sau cum s-o dai in bara intr-o lume realmente fara umor din prea multa naivitate si uneori intentii bune. e si comedie, dar e si drama. n-are nici happy end, nici bitter end. e asa cum e. (la scena cu cupcake-urile din hotel a cam luat-o aiurea, dar eu i-am iertat-o, pentru ca multe, dar mai ales pentru subtila scena de pe balcon, cand tatal pleaca si pe ea, om reprimat, o buseste plansul). sau poate pentru ca imi plac filmele de la marinada (hihihihi).

nu stiu de ce e Elle (r. Paul Verhoeven) in top, nu stiu ce sa scriu despre el, nu stiu de ce m-am uitat la el fara sa clipesc, nu stiu de ce nu m-am simtit cu stomacul strans, nu stiu de ce mi s-a parut asa lighthearted, a fost comic pe alocuri, dar cred ca are de-a face cu Isabelle. si cu twist’n’turn-urile neasteptate. si cu faptul ca, desi nu e infricosator, e destul de infricosator.

American Honey (r. Andrea Arnold) e pe lista pentru ca e o lume pe care n-am cunoscut-o niciodata, nu direct, nu indelung, si e fascinanta. cu iz (sau isme) de Larry Clark, dar altfel, tanti asta spune povesti tare bine.

Maggie’s Plan (r. Rebecca Miller) - pentru ca Greta, dar mai ales pentru personajul ei, care e cel mai misto personaj al anului, cel mai „normal”, unde norma nu e data prin relationare la restul societatii, ci la un ideal din capul meu. asa un ghem de sentimente candide si bunatate, multa bunatate buna si empatie. desi chiar e un film diferit si prezinta un punct de vedere relativ rar in lume, deci si in cinema (ca o femeie ar putea dori si doar un copil, fara sa faca obsesie pentru un barbat sau sa se teama pentru viata ei fara unul „in posesia-i”), se termina asa, cam prea inecat in sirop hollywoodian, dar poate ca trebuie sa si vanda putin. eu as fi crezut ca pentru asta a facut Julianne Moore mashup cu Nico dar probabil n-o sa aflu.

Voyage en Occident (r. Jill Coulon): Manakamana meets Chinese middle class fast-forwarding through Europe meets cultural bias. un documentar pentru oricine a chicotit vreodata pe seama unui grup de turisti chinezi echipati caraghios, cu palarii, steaguri si selfie-stick-uri. „credeam ca doar noi va judecam pripit” e sintagma dovedita falsa prin interventii de genul „oare ei au internet, aici, in Elvetia?” sau „francezii nu au niciodata planuri, ei nu au visuri si nici ambitii”. e mai putin agresiv decat suna.


Julieta (r. P. Almodovar) - nimic nu e ca pielea ta pentru anumite chestii, cum ar fi unele lectii grele de viata sau alunitele decorative si nimic nu e o coincidenta pentru ca totul e intamplator.

Cosmos (r. Andrzej Żuławski) - un mix de teatru tv ultra-intelectual si Buñuel, halucinant, absurd, ambulant.

L’avenir (r. Mia Hansen-Løve) - atat a mai ramas, viitorul. Isabelle (sau pot sa ii zic Elle?) iar face filmul si ce am simtit eu, dincolo de minunatele frantuzisme rohmeriene de tip - el: am avut o aventura - ea: si de ce nu ai putut sa tii pentru tine? - e ca sentimentele sau traumele fac teoria si aparenta KO. mai aproape de un om cu frici si esecuri palpabile, mai de-acasa.

am si o mentiune pentru A Bigger Splash (r. Luca Guadagnino): stiu mame care se uita la filme pentru rochii, eu pe asta l-am pus aici pentru scena in care Ralph Fiennes canta si danseaza pe Emotional Rescue. e asa o pastisa ok. tot filmul, mai exact.

↶↷
niste note de subsol:

unu. poate am o obsesie cu Greta si Isabelle. cine nu are? ok, or fi si unii dintr-aia.

doi. anul asta cinematografic m-au marcat patru femei (cele doua de mai sus, Maren Ade si Andrea Arnold). pot sa zic cinci daca il numar si pe Almodovar. (ok?) 

trei. nu-s eu cel mai festivalaresc spectator, dar am o conexiune buna si nopti cate zile, iar asta a fost un an subtire ca gheata la mal cand nu e chiar ger.

patru. un mix de spoilers si not enough info ar putea sa enerveze anumiti cititori. 

cinci. nu-mi mai cer scuze, ma bucur ca am iar ocazia - si luxul - sa scriu despre ce imi place, cum imi place. bullshit artist! mersi, c.
 letitia
»