Apreciez nespus fronda stilistică practicată de Porumboiu. E un decolonizator de clişee și eu cred în vocația lui. Trebuie, de asemenea, să recunosc că are stofă de kamikaze, alegând să meargă pe calea constantei ermetizări/abstractizări a limbajului cinematografic. De regulă, astfel de poziționări cvasiradicale sfârşesc într-o fundătură, dar am încredere că Porumboiu va intui pericolul şi fie îl va evita la timp, fie se va opri de tot, mofluzând deopotrivă taberele pro şi contra.
Asta ziceam după Metabolism. Long time ago. Cu La Gomera, ieșit la șase ani distanță, cred că Porumboiu s-a vindecat (definitiv?) de frondă și s-a înșurubat în conformism. A evitat fundătura oprindu-se și optând pentru o formă mai facilă de exprimare. De altfel, semnele erau vizibile încă de la Comoara.
Bine tăiat și impecabil tractat de muzică în momentele de a(nti)patie narativă, La Gomera funcționează perfect pentru publicul tentat să privească ecranul telefonului din 5 în 5 minute: îl prinde și-l ține captiv într-o ambuscadă suficient de alambicată și sticky. Nu discut coeficientul ei de realism, nu e cazul.
Însă în ciuda glam-ului ostentativ și a menghinei Menghia (Marlon, femme fatale), aproape tot ce se vede în La Gomera s-a făcut mai bine/consistent (noir-urile anilor '50-'60) sau mai prost (policierul-poznă marca Sergiu „Xerox” Nicolaescu). Partea bună e că Porumboiu revizitează cu umor și detașare atât indiscutabile repere cinematografice, cât și plăceri vinovate, ambalând materialul preluat într-o estetică lush extrem de subversivă: lasă impresia că ar fi ceva dincolo, când, de fapt, e doar proiecția ei refractată.
Nu-i de mirare, așadar, că în această partitură exemplar bibilită, do de jos sună ca do de jos, re-ul e re, sol-ul sol etc.: toate notele sună cum trebuie. Stridența vine, paradoxal, din altă parte: impecabilul execuției. Căci totul e doar suprafață. Nici măcar truvaiul, acel „el silbo”, fluieratul codat al gangsterilor din Canare, nu e exploatat în adâncime (adică legat de celălalt limbaj, cinematografic, în care este inserat). Utilizat la (sau ca) alibi, rămâne doar un cârlig de PR. Unul bun, dar brizbrizul era miza? Adică n-aș vrea să sune prea dur, dar de fluierat în cifru, se fluiera și-n Pistruiatul sau Fiul munților (bine, acolo era apanajul băieților buni)...
Am văzut filmul la TIFF și de-atunci m-am tot luptat cu ceea ce unii ar putea numi bias: care-i spiel-ul/jocul secund aici? Este vreunul, în afară de compactarea subiectivă (pe sărite) a aproape 100 de ani de cinema într-o oră și jumătate? Ce rămâne în urma acestui karaoke vizual? Deoarece pentru mine, aglutinarea unor convenții de gen & subgen (cinematografic), fie și-ntr-o manieră șugubeață, nu salvează ansamblul. Fără push-ul decisiv, adică semnalizatorul de marcă regizorală, La Gomera este doar un film convențional cu stucaturi neo-noir.
Nu știu dacă se poate vorbi de funie, pardon, de efectul unei epuizări în raport cu trasa pe care s-a lansat, însă la fel ca Puiu în Sieranevada (acolo ruptura era mai bine mascată, dar tot ruptură era), și Porumboiu se îndepărtează de imaginea costelivă a realității pentru a face un film durduliu, poleit, bogat în colesterol. E dreptul lui.
Pe același subiect, dar mai detaliat, recomand cronica lui Victor din DV.
Nu știu dacă se poate vorbi de funie, pardon, de efectul unei epuizări în raport cu trasa pe care s-a lansat, însă la fel ca Puiu în Sieranevada (acolo ruptura era mai bine mascată, dar tot ruptură era), și Porumboiu se îndepărtează de imaginea costelivă a realității pentru a face un film durduliu, poleit, bogat în colesterol. E dreptul lui.
Pe același subiect, dar mai detaliat, recomand cronica lui Victor din DV.