„Căci trebuie să spunem în legătură cu toți acești exploratori și aventurieri din vremuri mai îndepărtate sau mai apropiate, care s-au întors din America amărîți că n-au găsit aur împrăștiat pe pămînt, că ei au dat greș nu pentru că nu era aur, ci pentru că n-au știut unde și cum să-l caute și pentru că nu l-au recunoscut cînd l-au avut în fața ochilor - pe scurt, pentru că vedeau cu un singur ochi.” (Thomas Wolfe - De la moarte pînă-n zori)
Ei bine, asta cu siguranță nu se poate afirma despre Elia Suleiman. El vede cu amândoi ochii locurile prin care se preumblă și lucrurile sau oamenii care-i ies în cale. Lumea de aproape și lumea din depărtare au pentru el același coeficient de atracție, chiar dacă numitorul comun este de multe ori banalul.
Conceptual, It Must Be Heaven este la o aruncătură de privire de En la ciudad de Sylvia, experimentul observațional-voyeurist, devenit film-cult, al catalanului José Luis Guerín. N-aș zice că e vreo legătură sau condiționare în modul în care cei doi scrutează (și implicit scurtează prin montaj) lumea, însă nu pot să nu remarc că ambii regizori vin din zone geografice ce-și revendică neatârnarea: Palestina dintotdeauna, Catalunya mai ales în ultimii ani.
However, diferența majoră între cele două filme este exact modul personajelor de a sonda mediul în care aterizează.
Indiferent unde ajunge, Suleiman nu caută cu obstinație ceva sau pe cineva anume. Cel mult caută finanțare pentru un nou proiect, însă ăsta e un detaliu care nu-i afectează percepția, ci îi stârnește fibra ludică. De aici și tratamentul naiv-ironic aplicat stereotipurilor generate de (in)cultura diferenței: toți (ceilalți) sunt așa cum îi știm sau cum ni s-a spus c-ar fi, mai devreme ori mai târziu proiecțiile noastre (latente sau nu) dau nas în nas cu aceste clișee. De ce am fi, așadar, încrâncenați? Mai bine să atenuăm impactul cu umor negru și detașare, iată ce propune Suleiman.
Cu o mască studiat-rigidă ce amintește de Buster Keaton, regizorul-personaj se comportă ca un antropolog ce testează metode mai puțin formale de a privi lumea. Fie că e la Paris sau la New York, atitudinea sa e aceeași.
Traversând contemplativ spații alteritare, Suleiman observă și colecționează viniete anecdotice, pe care le consemnează din când în când pe un laptop (altă deosebire de personajul din En la Ciudad de Sylvia, care desena mai tot ce-i atrăgea atenția).
Câteodată tresare și bate în retragere, speriat de parcă ar fi depășit niște granițe invizibile.
La limită se poate spune că ar cocheta cu voyeurismul (altă deosebire majoră în raport cu Guerin, care își baza demersul pe male gazing).
Dar rămâne acolo, la marginea sau în mijlocul cadrului, mut, discret și silențios ca o lebădă (new-york-eză, nu blagiană, ce se va întrupa aievea în Central Park, parte a unui happening absurd).
Clin d'oeil-ul la Comedia umană e cât se poate de explicit (nu știu cât și căutat). Dar miza pare a fi în altă parte, la alegerea celui ce privește dincoace de ecran în același timp cu cel de dincolo.
Poate cea mai subtilă formă de a sparge „al patrulea zid”...
