Nowhere Special (dir.: Uberto Pasolini/2021) este un film al cărui titlu vine direct din replicile de final ale unei producții so-so de Mel Brooks, Blazing Saddles.
Legătura? Cea pe care fiecare spectator vrea s-o facă, #dacăe.
Nu avem un început propriu-zis, o expozițiune, cum se zice, nu există nici un final, avem doar plonjonul in medias res: un tată în ultima secvență a unei boli terminale, un puști de 4 ani și mai multe familii dornice să-l adopte.
Aproape imposibil să nu o dai în tearjerker cu o astfel de premisă, e ca și cum ai încerca să ții sub apă o minge umflată, dar lui Pasolini îi iese (cu două-trei mici distorsuri, trecem peste). Asta am apreciat eu cel mai mult: pendularea fină pe linia periculoasă this is not melodrama deși toate elementele sunt acolo. Contează, însă, cum le pui, cum și dacă fixezi camera pe ele, plus alte câteva finețuri d-astea ce țin de bun simț uman, în primul rând. Un film delectabil, deși subiectul e rupător de trist.
Pe tema încadrării în gen, Mihai Fulger susține că ar fi melodramă, I still beg to differ.
