Dacă ați uitat personajul, vă invit să citiți corespondențele sale mai vechi de la Veneția (se rezolvă cu search pe blog). Așadar, fără alte prezentări, bucurați-vă de contribuția sa pe o temă fixată de mine!
_______________________________
Algernon:
„Never be insultingly clear” (William Stafford, poet)
Man, mă mir că m-ai dibuit taman pe mine să scriu despre Lynch! Cum să zic? Am avut o relație zbuciumată cu filmele lui, The Straight Story, de exemplu, nu am ajuns să-l văd nici până în ziua de azi (e singurul, Doamne ajută!). Don't ask, am cel puțin 3 variante de răspuns. Cu una dintre ele nici măcar nu-s de acord :))
Să (mă) explic oleacă.
Am văzut Twin Peaks când aveam vreo 18 ani și nu am înțeles prea bine ce se întâmplă acolo, nu că mi-aș fi bătut capul dincolo de limita impusă la vârsta respectivă. Ce vedeam eu, la un nivel superficial de lectură, era layer-ul polițist: o fată a fost găsită moartă, wrapped in plastic, într-un orășel plin de ciudați, din care motiv se derulează o investigație, cu implicarea FBI, condusă de un ciudat și mai și, Dale Cooper. Care lasă mesaje vocale (le-am zice azi) pe un reportofon unei entități pe nume Diane și care, pe final (el), suferă o transformare. Bine, lasă că ne mai întâlnim noi, poate faci și matale niște filme normale, mi-am spus atunci și am mers mai departe. Până la momentul ăla nu mai văzusem nimic de Lynch, cu excepția Dune, însă în capul meu era o varză oricum, fiindcă aveam impresia că regizorul nu se numea așa.
Nu dați cu pietre, la Sailor & Lula/Wild Orchid, Blue Velvet și restul am ajuns mai târziu și pe sărite. Istoric vorbind, adică la modul serios, relația mea cu Lynch a început odată cu Twin Peaks.
Rămasul în aer al lucrurilor din TP a început să crească în mine: mă enerva că nu am dibuit chichirezul. Așa am ajuns să citesc, cu mari speranțe, Jurnalul Laurei Palmer (scris de fiică-sa, am aflat de curând cum a ajuns să-l scrie ea). Nu m-a ajutat, mai rău: m-a umplut de frustrări (spume?). Next am mers și la Fire Walk With Me. Ăla da, mi-a plăcut, Lynch dădea destule din casă, în special din casa familiei Palmer.., În orice caz, la mulți ani după, am văzut The Deleted Scenes și, să moară Gibilan, mi s-a părut și mi se pare și acum peste filmul-părinte.
Inevitabil au venit și celelalte sucite: Blue Velvet, Eraserhead, Lost Highway, Mulholland Drive. Toate sunt organizate ca structuri onirice, sunt niște construcții frumoase și tulburătoare, grozave (dacă îți place genul ăsta), dar în aceeași măsură pot părea artificiale, repetând diverse motive, plus pitici vorbind invers etc. Simplific, desigur.
De ce? Vezi mai jos.
Full disclosure: eu sunt aspie și când eram copil uram tot ce nu era liniar și realist (decupat din realitate), de-aia și ziceam că sunt printre cele mai nepotrivite persoane cărora să le ceri să scrie despre Lynch. Am mai lucrat cu mine, îmi place să cred, însă ceva urme au rămas.
De pildă, Mulholland Drive mi-a spart capul (la fiecare vizionare mai găsea o zonă neatinsă). Pentru mine, problema a fost mai degrabă că Lynch nici măcar nu și-a propus ca filmul să fie descifrat în subtext sau nuanțe. Am înțeles că este nonlinear și că se citește ca o secvență de vis, deci nu e(ra) nicio surpriză la ora aia. Și totuși, la sfârșit, am fost mereu ușor exasperat. Nu-mi amintesc termenul formal, dar eram la curent cu trucurile mistery și deruta existențială ca device, mă rog, conflictul de personalitate, instrumente folosite până-n ziua de azi cu tot felul de variațiuni (vezi Sinners, recent, unde capturarea sinelui este de natură spirituală, goetheană cumva, nu psihologică).
Ce vreau să spun? Că afectele evocate în Mulholland Drive sunt una cu personajele și spectatorii. Lynch a reușit să transfere către noi aceleași sentimente de frustrare și confuzie (re)simțite și de personaj(e) în călătoria sa/lor. Doar că asta a venit ceva mai târziu.
Vorbeam cu cineva în urmă cu niște ani și mi-a zis așa: Dacă ai impresia că Mulholland Drive este greu de înțeles, ar trebui să vezi, dacă n-ai văzut deja, Inland Empire. Este o cutie impenetrabilă. O să ai nevoie de multiple vizionări pentru a începe măcar să te confrunți cu el.
Mi-am spus că n-are cum fi chiar așa. Little I knew. Voi cita pe cineva mult mai inteligent decât mine pentru a-l descrie și jur, nu spune prostii:
«Inland Empire is simultaneously a satirical masterpiece about films and their actors, a mind-bending exploration of dreams and delusions, multiple love stories, multiple affair stories, multiple ghost stories, a psychological horror about the collapse of ones own psyche in the midst of ones spiritual evolution, a mystical riddle, a time travel/reincarnation film, two period dramas, a gripping murder novel, a high concept surrealist art piece including anthropomorphized animals and films within films within films within films, a Hindu journey referencing the Upanishads and Bhagavad Gita regarding the nature of the Self and higher levels of consciousness, an exploration of death and arguably Buddhist bardo states, inter-dimensional beings, a how-to guide to activate your own Christification process; meeting your own shadow and thus crucifying your own ego to become the Christ Conscious version of yourself with no residual karmic distortion (as David’s beloved Maharishi called it reaching impeccability”.)»
Pare foarte pretențios (no way!), așa cum a fost taxat și Lynch. Eticheta i s-a tras de la faptul că a refuzat sistematic să (se) explice. Tu înțelegi din filmele lui, chiar și din cele mai ermetice, ceea CE înțelegi tu, ce te duce pe tine capul, nu ceea ce înțelege David Lynch: un dar mai frumos nici că se poate găsi din partea unui regizor.
Nu sunt cineast sau critic. Am cochetat, aici, în State, cu actoria. La un nivel foarte jos. Chiar și așa, am ajuns să citesc câteva scenarii și, chiar dacă jobul nu mai e de actualitate, mă uit mai departe la filme, vechi și noi, și ce mă enervează, mai ales la acestea din vremurile noastre, este că fie ideologia, fie intriga îți sunt servite de-a gata. Lucru pe care n-ai să-l găsești în Inland Empire, rămas undeva într-o zonă flou flou a înțelegerii mele.. Vreau să-i mai dau niște rotiri, vorba ceea, fiindcă sunt sigur că voi relaționa diferit cu el.
The end: la capătul relației zbuciumate de care pomeneam mai sus am ajuns să-l iubesc pe David Lynch.
Lumea este fundamental mai săracă (fizic) și mai debilă (intelectual) fără el. Ce am reținut eu din aventura sa în film? Că este vârful unui aisberg care se îndepărtează constant de orice vas potențial comunicant, pe o trasă imperceptibilă. Și că Lynch a fost și-a rămas în permanență un cineast experimental, genul suficient de normal încât să facă filme la Hollywood, filme care să ajungă în mainstream. Un cineast experimental căruia i s-a e permis să facă filme acolo, deși a avut un flop ce putea să-l înfunde. În ciuda acestei condiționări, i-a fascinat pe toți. Fascinat, nu păcălit. Cum altfel se explică libertatea totală de creație pe care i-a oferit-o Showtime cu sezonul al treilea din Twin Peaks. Netflix, în schimb, n-a avut acest curaj, chiar dacă avea forță infinit mai mare.
Artist generos, Lynch a adus fascinația dincoace de ecran. Sub imperiul ei vom rămâne mult și bine.
Firește, e plină lumea de cineaști experimentali, unii demni de o expunere mult mai mare, pe care o și merită, de altfel, deși nu-s chiar pe gustul tuturor, numai că niciunul nu va fi (ca) Lynch! Or a fi lynchian nu-i destul. Și, dacă mă întrebi pe mine și chiar dacă nu mă-ntrebi, eu am convingerea, una din foarte puținele, că ar fi dezirabil, dacă ești cineast, să stai departe de un astfel de tag. Cel puțin o vreme.
No hay banda!
