Undeva, prin pandemie, nu mai știu în care fază a ei, am primit un mesaj din partea Laviniei Petrache pe mesageria paginii de fb în care mă invita să arunc o privire la o animație, „ceva mic, făcut acasă în perioada asta ciudată, neprofi în mod evident”.
M-am uitat.
Mi-a plăcut.
Era ceva acolo. O idee, o transpunere imaginativă a ei.
Am răspuns: Dupa ce trece bizareria asta zic sa mergi mai departe. Stii tu, keep walkin'!
Și Lavinia a mers mai departe. Prin toată lumea. Cu munca și rezultatul acestei munci, un scurtmetraj de animație, apreciat & premiat in all the right places. Acum ajunge și la TIFF. Se vede într-unul din calupurile grupate sub stindardul Romanian Shorts :) Vineri, 20 iunie, la cinema Florinache Piersic.
Prilej cu care i-am cerut și mi-a acordat un ....
Exact! Un interviu.
Asta scrie mai sus cu o jucărie găsită pe site-ul ei. Iar la sfârșit am scris mulțumesc cu aceeași jucărie :)
--- --- ---
Q: Te-ai apropiat de film prin învăluire, dacă pot spune așa,tu având o carieră solidă în tech industry și nu oriunde, ci afară. Cum (de) s-a întâmplat sau de ce?
Lavinia Petrache: A fost aproape întâmplător. Fix înainte de pandemie mi-am cumpărat o tabletă să încerc să doodle, a fost mai mult pentru a-mi forma un hobby nou în Elveția, unde locuiam atunci.
De animație parcă doar m-am împiedicat, prin 2021, mi s-a părut întâi interesantă ideea de mișcare și îmi plăcea să fac analogii din fizică să observ cum accelerează un obiect sau cum se deformează în funcție de inerție - acestea sunt detalii care se potriveau foarte bine cu lucruri care îmi erau deja familiare din pregătirea STEM. Erau exerciții curioase, cărora mi-a plăcut să le adaug treptat complexități vizuale.
Mai târziu, nevoia să chiar fac un film scurt a venit doar din interior. Eram obosită la muncă, aveam tot felul de nedumeriri legate de propria mea viață, inclusiv de faptul că eram deja de peste un deceniu plecată din România, nu știam cine sunt, de care comunitate aparțin etc. (clasic, cred, în comunitățile de imigranți). Până la urmă mi-am dat demisia de la Google ca să pot face acest film scurt, deci chiar mi-am dorit să existe.
Q: Mai mult, te-ai orientat spre o zonă mai puțin prizată (la noi, cel puțin): animația. Există o explicație 
?
?L.P.: Am avut poate noroc că în Elveția animația are rădăcini mult mai solide, am înțeles că se fac în jur de 80-100 de filme scurte de animație în fiecare an și chiar și festivalurile locale sunt foarte competitive. Cred că prima dată când am simțit că aș putea face un film scurt a fost la o sesiune de filme scurte internaționale la Fantoche, festivalul lor cel mai mare de animație. Nu îmi era familiară lumea festivalurilor de film, deci când am văzut o sesiune de 6 - 7 filme, unele de 2 minute, altele de 15, abia atunci parcă s-a aprins un beculeț că ok, poate nu trebuie să faci neapărat un film de 90 de minute cu o echipă super mare și finanțare imposibilă. Atunci am simțit că poate pot face ceva modest, dar speram interesant, pe cont propriu.
Q: Ce sau cine te inspiră? Ce rutine ai, dacă ai, în munca asta? Cât timp aloci unui proiect?
L.P.: În jobul meu de zi de zi am un program aglomerat și mereu interacționez cu mulți oameni. Deși îmi place foarte mult, sunt foarte introvertită și clar mă energizez in momentele solitare, cu multă liniște.
La animație cel mai mult îmi place poate partea cea mai plictisitoare la exterior, când trebuie să fac multele cadre de legătură (in-betweens se numesc). Mi se pare foarte meditativ, parcă uit de orice altceva în momentele acelea. Altfel, caut inspirație în momentele mici care permit un răgaz de respirat. Animația mea sper că se simte moale. Până acum, Fracti a fost cel mai lung proiect al meu, am lucrat 9 luni cap-coadă la el pentru cele 5 minute și 34 de secunde. Mai fac ocazional animații mici pe social media (@ obviously.lavinia), acelea îmi iau doar câteva zile de lucrat pe ici-colo.
Q: Apropo: cum îți finanțezi proiectele?
L.P.: Sunt din fericire foarte norocoasă să îmi placă și cariera mea în tech, așa că asta mi-a permis să îmi autofinanțez proiectele. Am mai lucrat câte un pic cu muzicieni în perioada între joburi și le-am făcut mici animații pentru care m-au plătit. Pe Fracti l-am făcut doar din economiile personale.
Q: La TIFF ajungi chiar cu Fracti, scurtmetraj care a călătorit cam prin toată lumea. Și nu s-a întors cu mâna goală. Povestește-mi un pic despre el, despre (des)facerea lui, dă din casă strict cât să faci oamenii dornici să-l vadă sau curioși (nu că n-ar fi by default)?
L.P: Fracti s-a născut din multele mutări prin lume și introspecții poate obsesive care au rămas nerezolvate. Concluzia proiectului simt că abia acum vine, când deja s-a plimbat un an prin festivaluri, pentru că tocmai m-am și mutat eu însămi înapoi în România, după 14 ani în SUA și Elveția. E un proiect foarte personal prin care îmi căutam pacea, nu știu dacă asta se vede din el la exterior.
Am avut noroc și sunt foarte recunoscătoare echipei care m-a ajutat cu sunet și muzică, a fost primul meu exercițiu de regie, pentru că filmul suna deja într-un anume fel la mine în cap. Să exteriorizez această descriere mi s-a părut greu.
Altfel, dacă aș fi știut ce înseamnă să stai 9 luni la birou de una singură să lucrezi încontinuu la ceva ce poate va fi un flop total și cât de greu va fi psihic, dacă știam de la început cât de greu va fi, probabil că nu îl făceam deloc. Din fericire am început cu o atitudine foarte naivă („cât de greu poate fi?”) și când am început să simt că e greu și să am îndoieli era prea târziu să mai dau înapoi.
În mare, sunt de părere că nu poți separa arta de artist. Până la urmă sunt un politehnist care a făcut un film fără producător, fără finanțare, fără școală și a ieșit ok. Sper ca asta să îi facă curioși pe ceilalți care se simt un pic blocați în viață cum eram și eu.
Q: Incursiunea ta în cinema va fi doar un detour sau vrei să mergi mai departe? Până unde?
L.P..: La un Q & A, într-un festival, am fost întrebată chiar asta, ce proiect urmează după Fracti și am avut o clipă în care parcă eram acolo, în film, și cădea ceva din mine în timp ce mă pregăteam să răspund „încă un film” - asta este un mic spoiler. Cu siguranță voi explora lumea artei vizuale în continuare, e ca un medicament. Deocamdată am niște idei, încerc să văd ce se ridică la suprafață suficient de obsesiv încât să și duc la bun sfârșit.
