"Îmi las mustaţă precum Carl Ghebăl, ăla"

Cetăţeanul B.G., aka Războinicul luminii, Mihai Viteazul, Căpitanul, Ursul Grizzly (toate porecle autoasociate), îşi va lăsa mustaţă. Nu aş fi consemnat intenţia individului de a-şi decora faciesul cu pilozităţi suprabucale dacă nu m-ar fi lovit în cortex motivul (recunosc, surprinzător pentru mine), expus în direct la sport.ro, în această seară: fascinaţia pentru personajul interpretat de "Carl Ghebăl ăla", în Pe aripile vântului, văzut când era june. Întrebat de realizatorul emisiunii "Dacă dvs. sunteţi Rhett Butler, Scarlett O’Hara cine e? Soţia dvs., nu?", omul a răspuns la fel de copleşitor: "Nu. Cu «Vivien Laih» semăna mama când era tânără. O să v-aduc şi-o poză să vedeţi". Deci Scarlett era maică-sa, zic!

Trecând peste acrobaţiile lingvistice materializate în stâlcirea numelor (nu aveam pretenţii absurde, orişicât), mă declar stupefiat de preferinţele cinematografice ale ipochimenului. Dacă spunea că i-au plăcut filmele cu Sandokan, Raj Kapoor, Bruce Lee sau Serj Nicolaescu era în regulă, mă duceam liniştit la somn. Dar Pe aripile vântului?! Gizăs! Nu că super-producţia cu pricina ar fi inaccesibilă unor persoane precar instruite, nici pe departe. Marele handicap al filmului pentru tipi dintr-o bucată ca B.G. este durata - aproape 3 ore - inhibantă până şi pentru spirite mai scrobite. Cum o fi reuşit să reziste în sala de cinema, că de dvd-uri nu poate fi vorba în epoca cu pricina, e un mare mister. Cât şi ce a înţeles e evident, dar nici nu mai contează din moment ce, iată, îl subestimez constant.

În caz că domnul acesta va povesti vreodată ce şmecher era Humphrey ("Hamfri") Bogart în Şoimul maltez, cum l-a inspirat la clubul Steaua modelul societal american luat finuţ la caterincă de "hahalera" von Trier în Dogville sau dacă va emite consideraţii estetice în legătură cu Noaptea generalilor & Casablanca eu îi cedez smerit trecerea şi plec în bejenie.

P.S.: Şi dacă îi şopteşte Dan Pavel să-şi facă blog, what a wonderful world would be :)

13/Tzameti*: cinematematici superioare

Să ne înţelegem: asemeni lui Juan Carlos Fresnadillo (Intacto), Gela Babluani, georgian stabilit în Franţa, intră în cinema cu dreptul. 13/Tzameti, primul său lungmetraj, are un scenariu suplu & inteligent (scris tot de el), pus excelent în valoare, cadru cu cadru, de operatorul Taviel Meliava, premiat, de altfel, în 2006, la TIFF, pentru imagine. Aici însă, spre deosebire de Intacto, lanţul cu patru zale - joc/destin/noroc/ghinion -, deşi ţinut tot în mâna dreaptă, este agitat într-o altă direcţie.

Partea solidă a caroseriei epice e jocul de ruletă rusească upgradată în care 13 jucători sunt aşezaţi într-un soi de spirală a morţii, fiecare cu pistolul în ţeasta celui din faţa sa (aşezarea nu se mai păstrează în finală din raţiuni evidente). Există - ne spune în treacăt şi oarecum nostalgic unul dintre organizatori - o formulă și mai și, cu 42 de (sub)oameni aduşi la căsăpit. Arghezian spus "îl joci în doi, în trei/îl joci în câte câţi vrei", dar la sfârşit rămâne unul singur. Iar dacă e neofit ca Sebastien (George Babluani), personajul central, ce nimereşte în acest turnir al hazardului, se aplică şi principiul "norocul începătorului". O vreme...

Alături de story, e de remarcat aliajul rafinat dintre personajele secundare, excelent conturate - un maître de cérémonie urlând nevrotic regulile măcelului (recital Pascal Bongard), un grăsan la clavecin, proprietari şi manageri ai "dueliştilor" - şi detaliile ce-ţi dau fiori: un bec ce condiţionează protagoniştilor reflexe pavloviene, baletul macabru executat de mâinile ce rotesc butoiaşele revolverelor, hârâitul subsecvent acestei mişcări, importat parcă din industria lynchiană de sunete, casa care găzduieşte ororile, plasată undeva în inima unei păduri...

Pascal Bongard

Lipseşte, în schimb (în sensul că nu este individualizat, scos în relief), insul amoral şi dezabuzat în genul celui interpretat de Max von Sydow în Intacto, dar nu plânge nimeni după el, întrucât Babluani a ales să-l multiplice în vreo 20 de exemplare, care de care mai abject şi mai repulsiv.

Aşa cum e scrisă şi spusă, povestea în sine poate fi inclusă în ambele cărţi ale lui Borges: Istoria universală a infamiei (pentru cinismul şi cruzimea celor care organizează acest selfentertainment morbid) sau Cartea fiinţelor imaginare (toţi participanţii, în gregaritatea şi promiscuitatea lor, par fiinţe plăsmuite de o entitate bolnavă care i-a trimis în lume pentru a se distra pe seama lor). În fine, ar mai putea fi un excelent studiu despre sociopatologia riscului (ruletiştii-voluntari care se iau la trântă cu "infinitul Dumnezeu matematic", vorba lui Cărtărescu, sunt fie imigranţi dispuşi să facă orice pentru un euro în plus, fie inşi abrutizaţi de boli incurabile, alcool, droguri şi/sau medicamente - morfina e "sponsor" oficial al competiţiei). La limită, 13/Tzameti poate fi şi un exerciţiu de popularizare a matematicilor superioare (vezi teoria probabilităţilor). Așadar, un (neo)noir franțuzesc intens, elegant, minimalist, litografiat în alb şi negru (cum altfel?) pe care se poate paria. Bonus: doar cromatica e dihotomică! Minusuri: unele poncife stilistice şi twist-ul previzibil din final.

*tzameti = treisprezece în georgiană

The Piano

Un om, un pian, o viaţă. Recapitulare a rebours înainte de examenul final. Comprimate de fericire defilând părelnic pe claviatură. Esenţial şi tulburător. Dacă apar manifestări neplăcute, play it again, ca în Casablanca. Şi trece.

CineAmabilitati

E mai clar ca niciodata: Bergman (89) si Antonioni (94) sunt morti. Dreveni. (Imi place cuvantul asta de mor, era si este favoritul maica-mii, care il folosea cand voia sa ma scoata din letargie, amorteala etc.: "misca-te odata, drevenule, nu vezi ca pute locul sub tine de lenes ce esti?!" - si asta cu "pute locul sub tine" mi se pare o megaformulare, dar nu insist acum). Au murit in aceeasi zi (am mai scris pe blog despre asta, deci ramane cum am stabilit).

Bergman mai ca nu il suporta pe colegul sau conjunctural din luntrea lui Charon. Zicea asa cand era calm: "Fellini, Kurosawa and Bunuel move in the same field as Tarkovsky. Antonioni was on his way, but expired, suffocated by his own tediousness."
Cand se enerva - s-a intamplat ultima data prin 2002 -, il injura de-a dreptul: Despre Antonioni: "Nu am fost niciodata un mare admirator al lui, cu exceptia a doua filme diferite de toate celelalte, «Noaptea» si «Blow Up». Am «Strigatul» pe video, Dumnezeule, cat este de plicticos, pană la exasperare. Vedeti, cum sa va spun, Antonioni nu si-a invatat niciodata meseria pană la capat. A ramas, in fapt, un estet. Daca, de exemplu, in «Desertul rosu» avea nevoie de o anumita strada, se apuca sa vopseasca, pe afurisita aia de strada, toate casele. Acorda atentie unui plan izolat, dar nu-si da seama ca un film este o curgere ritmica de imagini, de miscare, o respiratie. Pentru el, dimpotriva, ceea ce conteaza este cutare plan, apoi inca unul si unul. Exista, bineinteles, amanunte stralucitoare in filmele sale. «Blow Up» este incomparabil mai bine asamblat decat altele. Acelasi lucru pot sa-l spun si despre «Noaptea», la care revin din cand in cand cu o mare admiratie si placere; un film minunat, in care tanara pe atunci Jeanne Moreau are si ea meritul ei. Dar «Aventura» atat de ridicata în slava! Nu, multumesc. Pentru acest film chiar nu am decat indiferenta. Una peste alta, nu pot sa inteleg de ce este tinut Antonioni la o atat de mare stima. Cat despre Monica Vitti, intotdeauna am considerat ca e o foarte proasta actrita."

Se poate spune ca il judeca prea aspru. Posibil. Exista doua tipuri de invidie intre artisti (pe filiera rusa): invidia alba si invidia rosie. Stabiliti voi culoarea in acest caz daca aveti chef.

Antonioni, in schimb, a cultivat indiferenta superioara la adresa septentrionalului sau critic. S-a exprimat rar in legatura cu el, dar nu memorabil (cel putin eu nu am gasit nimic de luat in seama). Regizorii sai de capatai erau reprezentanti ai scolii ruse: Paradjanov si Tarkovsky, in special.

Woody Allen i-a cunoscut si apreciat pe amandoi. Intr-un interviu publicat recent in Time, spune, intre altele, ca a jucat tenis de masa cu Antonioni si a ascultat la telefon confesiunile lui Bergman pe tema viselor irationale de care acesta era bantuit).

Despre Bergman:
"The world saw him as a genius, and he was worrying about the weekend grosses. Yet he was plain and colloquial in speech, not full of profound pronunciamentos about life. Sven Nykvist [his cinematographer] told me that when they were doing all those scenes about death and dying, they'd be cracking jokes and gossiping about the actors' sex lives. (...)
He was a regular guy. He commiserated with me about low box-office grosses and women and having to put up with studios. Later, he'd speak to me by phone from his oddball little island [Faro, where Bergman lived his last 40 years]. He confided about his irrational dreams: for instance, that he would show up on the set and not know where to put the camera and be completely panic-stricken."

Despre Antonioni:
"I knew him slightly and spent some time with him. He was thin as a wire and athletic and energetic and mentally alert. And he was a wonderful ping-pong player. I played with him; he always won because he had a great reach. That was his game".

Nu am demonstrat nimic cu asta. Nici nu am intentionat sa. Insa daca vreti sa vedeti un film de Ingmar Bergman, alegeti "The Virgin Spring" (un fel de horror religios ce inchide in secventele sale cele mai greu de suportat scene de violenta fizica si sexuala - violul in timp real din "Irreversible" e pepsi twist). Daca va intereseaza vreun reper din filmografia lui Michelangelo Antonioni v-as ruga sa optati pentru "L'Avventura", fie si numai ca s-o vedeti pe Monica Vitti at her best.

Offtopic (si nu prea)

Pe imdb, la message board-urile dedicate lui Antonioni, cineva incercase sa incropeasca o discutie despre cineastii care l-au influentat pe italian. Dupa vreo doua posturi la obiect, au urmat mai multe interventii in care, fara absolut nicio legatura cu subiectul, erau enumerate filme ca "Werewolves on wheels", "Caddyshck", "Police Academy: Mission To Moscow" si alte stupizenii americane, mai mult sau mai putin agreabile, fapt care a atras urmatoarea si pertinenta constatare din partea cuiva: 90% dintre userii imdb sunt retardati, iar 9% sunt pustani lasati singuri acasa. "De acord", a venit prompt o alta remarca, "dar in cazul asta ce naiba cauta pe un thread despre Michelangelo Antonioni?" Raspunsul contine o doza de ironie comparabila cu forta de patrundere a unui rugbyst neozeelandez din pachetul de inaintare: "Probabil ca l-au confundat cu una din testoasele ninja".

Fiti destepti, ca tara geme. Va salut!

Geri's Game

M-a intrebat cineva zilele trecute care e cea mai mare dorinta a mea si am raspuns asa: "Sa nu ajung la 80 de ani". Daca gandesc mai aplicat, nici 70 sau 60 nu sunt tinte dezirabile. As vrea ca oamenii, unii dintre ei, sa isi aminteasca de mine "young and proud" si nu din postura de batranel sonat care-si livreaza iluzii in parc privind prostit la trenul superior si trenul inferior al viitoarelor generatii de lolite, aparent tot mai disponibile. Cu atat mai putin imi doresc soarta personajului din filmuletul postat dedesubt, inspirat, se pare, dintr-o nuvela de Zweig ("Chess Story").



Dincolo de frenezia galagioasa, burlesca aproape, ce pune stapanire pe Geri, raman culorile otravit-pastelate ale unui parc pustiu in mijloc de toamna si, dupa ultimul cadru, o tristete apasatoare ca o piatra tombala. What's next? Ne spune Adamo: "Tombe la neige/Tout est blanc de désespoir/Triste certitude/Le froid et l'absence/Cet odieux silence/Blanche solitude".

Generic final si pentru Antonioni

Aflu abia acum de pe imdb.com (au si ei breaking news) ca "Michelangelo Antonioni, the Italian film director whose modernist style created such haunting, enigmatic films as L'Avventura and Blow Up, died Monday at his home in Italy; he was 94. Antonioni had suffered a debilitating stroke in 1985 which gave him limited speech capabilities and curtailed his directing abilities, though he continued to work, most notably on 1995's Beyond the Clouds, after his stroke."

Daca fiecare zi a anului isi face la sfarsit socoteala, bilantul, inventarul, spuneti-i cum vreti, ziua de luni, 30 iulie 2007, are cu ce se lauda. Nu si-a trait degeaba efemera existenta. A dovedit ca are gusturi alese si a scos din multime doi domni (profesiunea: regizori geniali), plecand brat la brat cu ei, in neant, intr-o calatorie, epifanica si hierofanica deopotriva. Cea din urma...

Tot azi, dar in Suedia, a murit Ingmar Bergman, unul dintre cei mai mari regizori ai cinematografiei moderne si unul care, mai presus de orice indoiala, a schimbat modul in care oamenii au privit si gandit filmul. Cu asta ar fi trebuit sa incep, deoarece e o moarte care contrazice titlul postului initial. 

Simplu amanunt biografic: Ingmar Bergman a fost fiul unui pastor luteran. „Though growing up in an extremely strict and devout family, Bergman lost his faith at an early age and grappled with the concept of the existence of God in many of his early films”. (imdb)

O moarte ce nu dovedeste nimic

Gabriel Liiceanu spunea in "Jurnalul de la Paltinis" ca "în lumea spiritului, tăcerea poate avea cel puţin următoarele semnificaţii:

1. Dialogul, ca forma de mişcare a spiritului, este o alternare a vorbirii cu tacerea. A nu şti să taci înseamnă, în aceste condiţii, a ţine spiritul pe loc, a monologa prosteşte, a te învîrti în cercul finit al propriului tău spirit. Deci, hemoragie verbală, logoree.

2. Tăcerea este, în alt sens, un principiu autodidactic, e etapă necesară în orice Bildung, paidee. Este acea perioadă de «primim marfă», de regenerare spirituală, de reîncărcare a bateriilor etc. În orice biografie culturală trebuie să existe momente cînd nu produci, ci doar consumi cultură, cînd trebuie deci să taci. A nu tăcea înseamnă acum a tautologiza, a bate pasul pe loc, a muri în neprimenirea propriei tale substanţe.

3. Tăcerea mai poate apărea fie ca o formă de recunoaştere a neputinţei în faţa sarcinii de a rosti esenţialul, fie ca recunoaştere a faptului că nu ai nimic esenţial de spus. Heidegger scrie: «Omul trebuie, înainte de a vorbi, să asculte din nou glasul Fiinţei, cu riscul ca sub semnul acestei chemări exigente să aibă puţin sau rar ceva de spus. Numai astfel i se restituie cuvîntului caracterul nepreţuit al esenţei sale, iar omului lăcaşul pentru a locui în adevărul fiinţei.» Deci a nu tăcea înseamnă acum a rămîne în superficiile lucrurilor, a superfluiza, a introduce inflaţia în spaţiul verbal.

4. Tăcerea poate fi o formă de demnitate a spiritului, o formă de protest. Intri în tăcere atunci cînd în jurul tău se vorbeşte prea mult şi indemn. A nu tăcea înseamnă acum a participa la conjuraţia imoralităţii cuvîntului.

5. În sfîrşit, «a învăţa să taci» poate fi înţeles ca un corectiv comportamental bazat pe experienţa negativă a efectelor vorbirii. Tăcerea devine astfel expresia înţelepciunii dobîndite traduse ca prudenţă.”

Patriarhul Teoctist a murit azi. Motiv pentru multi, foarte multi, o sa-i vedeti sau auziti in zilele urmatoare, sa rateze o buna ocazie de a tacea. In locul unei linisti dense ce ar trebui sa insoteasca un astfel de eveniment, ei vor "introduce inflaţia în spaţiul verbal", se vor indarji sa-l sulemeneasca pe patriarhul defunct cu tot felul de fapte si merite, vor tine discursuri agramat-gongorice, vor deveni paratrasnete cu leduri ale durerii si pioseniei nationale.

Vom avea un doliu sonor si teologi-gornisti ai unor emotii daca nu falsificate, in mod sigur circumstantial expuse.

In spatele acestui decor, strategii vor declansa o crunta lupta pentru succesiune.

Dumnezeu sa-i ierte!