Într-o scrisoare (
Optimism, pesimism și călătorie) adresată lui
Serge Daney pe la mijlocul anilor '80,
Gilles Deleuze făcea următoarea afirmaţie: "
Syberberg împinsese foarte departe anumite observații făcute de Walter Benjamin: trebuie să-l judecăm pe Hitler în calitate de cineast... Remarcați dumneavoastră înșivă că "marile puneri în scenă politice, propagandele de stat devenite tablouri vii, primele manipulări umane de masă" au înfăptuit visul cinematografic, în niște condiții în care oroarea cuprindea totul, în care "îndărătul" imaginii nu mai era altceva de văzut decât lagărele și în care corpurile nu se mai înlănțuiau decât în suplicii. Paul Virilio va arăta, și el, că fascismul a fost trăit, până la capăt, în concurență cu Hollywood-ul. (...) Întregul organic nu mai era decât totalitarism, iar puterea autorității nu mai dezvăluia un autor sau un regizor, ci împlinirea lui Caligari și a lui Mabuse ("vechea meserie de regizor nu va mai fi nicicând inocentă").
Cu mai bine de 20 de ani înainte,
Gilles Deleuze reușea cea mai concisă și pertinentă recenzie pentru
Inglourious Basterds. A intuit esenţialul, adică exact ce
Tarantino nu poate explica pentru că nu are CUM să explice: el a făcut
IB din instinct, acel instinct responsabil (și) de pierderea definitivă a inocenței. Pentru că n-a putut mai mult (sau nu a ştiut) l-a transformat pe
Goebbels în cineast, rezervându-i lui
Hitler rolul de producător, de "
the last tycoon".
Producătorul suprem!
Cineastul
Unul din filme:
Stolz der Nation
Aprecierile care-l vor emoționa pe "autor" până la lacrimi!
[Tarantino a încercat să rescrie istoria jucând cartea răzbunării
à rebours. Din păcate, opțiunea sa e ludic-operetistică, răzbunarea (ca miză) fiind asiatizată, redusă la o formă de divertisment parodic (în
Kill Bill mergea, aici nu). Nu spun că toată această
mise en abyme cade în derizoriu, nici pomeneală, spun că atunci când nu deconstruiește genuri și subgenuri,
Tarantino încetează să mai fie spectaculos. E doar previzibil şi cumva candid].
Pentru
QT, cel de-al treilea Reich e o ipostaziere distopică a Hollywood-ului
as we know it. O spune indirect, dar explicit, într-o scenă -
Lunch with Goebbels - pe care o vedem integral doar în bonusul de pe DVD [în versiunea pentru cinematograf e tăiată în momentul în care
Goebbels (
Sylvester Grath) îl zărește pe
Landa (
Christoph Waltz, fulminant), ocazie cu care
Tarantino mută acțiunea în altă zonă, brodând o mică diversiune la standarde
hitchcock-iene).
În forma sa extinsă, această scenă e,
imho, centrul de greutate al filmului. Avem aici design-ul (
dasein-ul?) noului Hollywood, un Hollywood ce nu se mai mulţumeşte cu subjugarea simbolică a națiunilor prin
star-system & marketing, adică propagandă
soft și iluzie la suprapreţ. El trece la fapte. Războiul e instrumentul, iar exterminarea inferiorului (a celui care nu-i înțelege rațiunea sau nu e demn s-o înțeleagă) se face prin orice mijloace, inclusiv o formă primitivă de
door-to-door marketing (ridicatul din casă în miez de noapte). Eficienţă înainte de toate.
Și producțiile semnate
Leni Riefenstahl ce erau, ne-am putea întreba? Ce să fie? Auxiliare didactice cu grad variabil de persuasiune. Dintr-un soi de cochetărie inerţială, mogulii noului Hollywood păstrau aparențele. Dovadă că atunci când stabilește "meniul" pentru reprezentația finală/fatală,
Goebbels are o izbucnire nervoasă la adresa filmelor nemțești clasice (
Pabst, de ex.), spunând că epoca lor a apus. E vremea ca lumea, noua lume pe care
Hitler vrea s-o conducă, să le (re)cunoască vocația!
"
Degenerate Jewish influence of Hollywood". Ce mai filon era aici! Numai că, speriat probabil de propriul curaj sau sfătuit de avocaţi prea puţin sensibili la metafore,
Tarantino rezolvă lucrurile simplist (focul "stinge" conflictul dramatic) și în pripă (foarfeca îl scapă de două inconveniente: lungimea filmului și un eventual conflict cu studiourile).
Am văzut
IB la mall, în toamnă, împreună cu fratele meu şi cu o turmă de rumegătoare de popcorn. Am stat pe 22 și 23, fix locurile ocupate în sala pariziană de cei doi aghiotanţi ai lui
Aldo Raine (
Brad Pitt). La ieșire, l-am tachinat spunându-i pe un ton foarte serios că, în realitate,
Hitler a avut alt sfârșit. "Știu, mi-a zis, dar ar fi fost mai epic să moară ca aici". I-am reamintit că epic nu are grad de comparație. Răspunsul lui: "Da' ce-am văzut noi are?" Într-un fel are, însă am aflat asta mai târziu. Găsiți aici
9 filme cărora
IB le este tributar (chestiune recunoscută oficial cu prilejul lansării DVD-ului). M-am bucurat să văd că e și un
Samuel Fuller printre ele!
P.S.:
Tarantino ne-o prezintă pe
Shosanna Dreyfus (
Melanie Laurent) şi-n postura de critic de film (chiar dacă, țipă
Goebbels, în aceeași scenă tăiată, activitatea/meseria asta a fost scoasă în afara legii: "
I've outlawed the film criticism"). Ea alege programul cinematografului pe care-l patronează pe criterii clar fundamentate (preferă, de pildă,
Le Corbeau de
H.-G. Clouzot în locul producțiilor propagandistice naziste). Deoarece, în Franța, spune ea, regizorii sunt respectați. Normal, am zice noi. În general, în Franța lucrurile sunt diferite.
Tarantino a mai spus-o o dată. În
Pulp Fiction:
They got the metric system. They wouldn't know what the fuck a Quarter Pounder is. They call it a royale with cheese.
Dix Steele (Bogart) face conversație cu ospătarul spunându-i cât se poate de serios:
Tom Cruise și Jason Statham în Collateral (câte ceva despre el aici). Particule elementare ciocnindu-se eratic într-un accelerator de particule (aeroportul). Comunică aproape monosilabic. Inerțial. Cine a văzut filmul știe despre ce vorbesc, cine nu, nu. Astfel de întâlniri cinematic-fulgurante vor mai urma. Ăsta-i doar începutul. Și schepsisul însemnării de față.
credit foto: photobucket.com
Producătorul suprem!
Cineastul
Unul din filme: Stolz der Nation
Aprecierile care-l vor emoționa pe "autor" până la lacrimi!
[Tarantino a încercat să rescrie istoria jucând cartea răzbunării à rebours. Din păcate, opțiunea sa e ludic-operetistică, răzbunarea (ca miză) fiind asiatizată, redusă la o formă de divertisment parodic (în Kill Bill mergea, aici nu). Nu spun că toată această mise en abyme cade în derizoriu, nici pomeneală, spun că atunci când nu deconstruiește genuri și subgenuri, Tarantino încetează să mai fie spectaculos. E doar previzibil şi cumva candid].
"Degenerate Jewish influence of Hollywood". Ce mai filon era aici! Numai că, speriat probabil de propriul curaj sau sfătuit de avocaţi prea puţin sensibili la metafore, Tarantino rezolvă lucrurile simplist (focul "stinge" conflictul dramatic) și în pripă (foarfeca îl scapă de două inconveniente: lungimea filmului și un eventual conflict cu studiourile).