Sequential pink (aveam și-un blog, pe vremuri, cu numele ăsta)

Apropo de șosetele roz purtate de GG Bernal în Mammoth, trebuie să adaug că, Robbie Williams, cu mult înainte, exhiba un model similar - mă refer, firește, la culoare - în videoclipul (extrem de grafic!) de mai jos. Dacă nu-l agreați pe Robbie, nu-i musai să priviți până la capăt. Secvențele la care mă refer eu sunt chiar la început.

She's Amy! She's soooo cute...

Sunt de-a dreptul înduioşători producătorii hollywoodieni în eforturile lor de a revitaliza romcom-ul, de a-i da lustru şi ştaif. Bine, ştim cu toţii că sunt nişte reguli de bază, ca în orice reţetă verificată, dar asta nu înseamnă că trebuie respectate cu habotnicie. Problema nu e că nu se vrea, ci că nu prea mai există fantezie pe segmentul ăsta, drept pentru care se aplică soluţii facile care, uneori, anihilează strădaniile actorilor de a scoate căruţa din mlaştină.

Studiu mignon de caz: Una din cele mai simple metode de a aduce aer proaspăt într-o comedie romantică e s-o plantezi într-un decor bucolico-exotic, Irlanda, de exemplu. În raport cu americanii consumatori de comedii, Irlanda e un ţinut exotic, nu încape dubiu. Pentru culoare locală, se alege o aşezare semi-rurală, mustind de tradiţie şi patriarhal, de la carâmbul cizmei până la borul pălăriei, şi se brodează un story, cu cât mai şui, cu atât mai bine. Se mai aduc şi nişte actori cu cotă, însă nu e musai, dar e musai să fie localnici. Mulţi şi cu accent. Şi gata filmul! Nici nu prea mai contează ce se întâmplă, tot acolo se ajunge (iubire şi alte alea).

Aşa stau lucrurile şi cu acest Leap Year (dir. Anand Tucker/2010), la care m-am uitat strict pentru Amy Adams. She's so sweet, iar eu nu-i pot rezista, mai ales când se alintă the way she does.

Aproape nimic despre cinema!

Era firesc. Doar e un ziar de sport. Cu orizonturi din ce în ce mai (multi)culturale ;)

Trendul schizoid pe care încearcă să-l impună GSP merită studiat din mai multe perspective. În condițiile în care ani la rând și-a "barbarizat"/masificat intensiv publicul (un punct de vedere foarte bine argumentat puteți citi aici), de pe la începutul anului, respectiva publicație oferă cititorilor și altceva decât lăturile nulităților din fotbalul indigen (pentru unii, singurul sport de pe lumea asta și, probabil, cealaltă): puncte și virgule de vedere ale unor personalități din zona culturii înalte (more or less sport related). Nu zic, ideea e lăudabilă. Mă tem, însă, să nu fie cam târzior aplicată.

Citit/plăcut maxim (cum se zice de-o vreme): "Ştiu şi eu că sînt două echipe, cu două porţi şi că după pauză schimbă porţile. Dar nu reuşesc să găsesc foarte palpitantă povestea asta, cu mersul la stadion."

Altfel spus: de ce vedem filme (unii dintre noi)? Pentru că nu (mai) mergem la stadion. Ce simple sunt câteodată lucrurile :))

Cinci lucruri care mi-au plăcut în Mammoth (în afară de muzică)

Ochii acestei fete (Natthamonkarn Srinikornchot)

Puful de pe obrazul doamnei Michelle Williams

Șosetele lui Gael Garcia Bernal

The dead monk with sunglasses (Ray Ban, probably fake)

Și, firește, the world finest pen (materie primă: fildeş preistoric)
(doamnele vor remarca în mod sigur și mâinile lui GG Bernal)

Lukas Moodysson goes international, ladies & gents şi nu face rabat de la standardele cu care ne-a obișnuit. Mammoth e, înainte de toate, un onorabil character study cu accent ascuțit pe ipocrizie, adică acea membrană care protejează lumile paralele când, accidental, acestea se intersectează. Ipocrizie individuală, ipocrizie colectivă, totul pentru confort, totul pentru victoria personală, „we're all made of stars" (se zice în film), we're all so full of shit. Most of the time, zic eu.

Comparația cu Babel și trimiterea spre tribulațiile lui Inarritu pe tema globalizării sunt irepresibile (senzaţia e accentuată şi de omniprezența lui Gael Garcia Bernal). Meritul lui Moodysson e că reuşeşte să evacueze onorabil din peisaj tezismul și melodrama, deşi peisajul (Thailanda, Filipine) e ofertant și le cere. Firește, nu scăpăm de gunoaie, sărăcie, prostituție și restul plăgilor tiermondiste, însă expunerea lor nu depășește temperatura unei băuturi calde uitate pe o masă de disecţie. Accelerarea eliptică din final nu face altceva decât să întărească efectul. Dincolo de multiplele layere pe care Mammoth le aduce ciclic la suprafață, rămâne realitatea dură şi banală: Pământul e o planetă frumoasă, albastră și devreme acasă, însă are parte, din păcate, de locuitori (auto)distructivi.

Că tot am adus vorba: globalizarea e doar un pretext. Servit şi ăsta tot rece.

Locuiesc în cartierul blogurilor de film

Construit de Dilema Veche. Nu am făcut nimic altceva în afară de a scrie. Mulţumesc autorului selecţiei! Sunt realmente onorat.

Cvasimilitudini (VII)

Ghost Dog: The Way of the Samurai (r. Jim Jarmusch/1999)

The Pledge (r. Sean Penn/2001)

We don't need "an education"!

Un film light, un review așijderea și un cadru cu greutate (cu totul, sunt vreo 6-7).