Ochii acestei fete (Natthamonkarn Srinikornchot)
Puful de pe obrazul doamnei Michelle Williams
Șosetele lui Gael Garcia Bernal
The dead monk with sunglasses (Ray Ban, probably fake)
Și, firește, the world finest pen (materie primă: fildeş preistoric)(doamnele vor remarca în mod sigur și mâinile lui GG Bernal)
Lukas Moodysson goes international, ladies & gents şi nu face rabat de la standardele cu care ne-a obișnuit. Mammoth e, înainte de toate, un onorabil character study cu accent ascuțit pe ipocrizie, adică acea membrană care protejează lumile paralele când, accidental, acestea se intersectează. Ipocrizie individuală, ipocrizie colectivă, totul pentru confort, totul pentru victoria personală, „we're all made of stars" (se zice în film), we're all so full of shit. Most of the time, zic eu.
Comparația cu Babel și trimiterea spre tribulațiile lui Inarritu pe tema globalizării sunt irepresibile (senzaţia e accentuată şi de omniprezența lui Gael Garcia Bernal). Meritul lui Moodysson e că reuşeşte să evacueze onorabil din peisaj tezismul și melodrama, deşi peisajul (Thailanda, Filipine) e ofertant și le cere. Firește, nu scăpăm de gunoaie, sărăcie, prostituție și restul plăgilor tiermondiste, însă expunerea lor nu depășește temperatura unei băuturi calde uitate pe o masă de disecţie. Accelerarea eliptică din final nu face altceva decât să întărească efectul. Dincolo de multiplele layere pe care Mammoth le aduce ciclic la suprafață, rămâne realitatea dură şi banală: Pământul e o planetă frumoasă, albastră și devreme acasă, însă are parte, din păcate, de locuitori (auto)distructivi.
Că tot am adus vorba: globalizarea e doar un pretext. Servit şi ăsta tot rece.
Comparația cu Babel și trimiterea spre tribulațiile lui Inarritu pe tema globalizării sunt irepresibile (senzaţia e accentuată şi de omniprezența lui Gael Garcia Bernal). Meritul lui Moodysson e că reuşeşte să evacueze onorabil din peisaj tezismul și melodrama, deşi peisajul (Thailanda, Filipine) e ofertant și le cere. Firește, nu scăpăm de gunoaie, sărăcie, prostituție și restul plăgilor tiermondiste, însă expunerea lor nu depășește temperatura unei băuturi calde uitate pe o masă de disecţie. Accelerarea eliptică din final nu face altceva decât să întărească efectul. Dincolo de multiplele layere pe care Mammoth le aduce ciclic la suprafață, rămâne realitatea dură şi banală: Pământul e o planetă frumoasă, albastră și devreme acasă, însă are parte, din păcate, de locuitori (auto)distructivi.
Că tot am adus vorba: globalizarea e doar un pretext. Servit şi ăsta tot rece.