Un film aproape salvat de muzică: The Book of Eli

Tot m-am ales cu ceva din The Book of Eli, versiunea pentru imberbi & superficialii de mall (autori fraţii Hughes, un fel de wonder boys la începutul anilor '90, când făceau Menace II Society) a mult mai solidului The Road (datorită romanului, fireşte). Cu vagi aluzii cristice, cu oareşce trimiteri la Fahrenheit 451, cu clasicele, de-acum, decoruri post-apocaliptice trase la greu în țiplă CGI, cu un scenariu pe alocuri debiluţ-penibil, cu Denzel pe ecran şi dincoace de el (producător în toată regula) ducând cu bărbăție povara ridicolului asumat, dar, last but not least, și cu o coloană sonoră remarcabilă (și nu mă refer la piesele găbjite de la alţii, gen Ring My Bell de la Anita Ward, deşi asta nu sună chiar rău rulată pe vinil ca preludiu al unui măcel gândit parcă de Tarantino). Scrisă/compusă tot în familie - familia Ross (Atticus, Leopold & Claudia Sarne, nevasta primului) - muzica livrează adâncimea după care acest spaghetti western after the bomb pare că tânjește în permanență.

Mila Kunis/Solara, discipol indisciplinat și sexy

Poate am fost incoerent, poate nu ați fost atenți: cu muzica m-am ales din nostimada asta care, din când în când, lasă impresia că nu se ia în serios (vezi parafraza după Johnny Cash* şi citarea lui Morricone la propriu, plus alte câteva rambo-sugestii meșteșugit plasate). Nu știu ce să zic, probabil că oi fi eu mai sensibil la aliaje sonore bizare de tip industrial grunge+corn+pian, dar m-a prins. Cel puțin tema principală - Panoramic - e o minunăție în sine, viitoarea mea madlenă. Muzică de invocat ploi acide, așa i-aș putea spune. Dark-citoplasmatică, viscerală, plină de zgura adicției, hipnotică, numai bună de ridicat morții din groapă sau de îngropat iluzii alături de ei.

E adevărat, cunoscătorii nu pot face abstracţie de sound design-ul marca Trent Reznor, nici de ușoara interferență cu unele piese compuse de Moby pentru Heat (de pildă, God Moving Over the Face of the Waters) sau cu anumite linii melodice din Code 46, dar contează prea puțin, fiindcă în ciuda tuturor acestor analogii și a celor ce se mai pot face (Peter Gabriel, Brian Eno), are personalitate, distincție/diferență specifică, se lipește la fix de imaginea brici executată de Don Burgess și, mai ales, te face să uiți de găurile negre ale unui plot în care mai sunt integrați, era să uit, Gary Oldman [badass motherfucker îmbătrânit în rele, dar mare a(r)mator de carte rară] și, cum, necum, Tom Waits în persoană (nu-mi dau seama cum l-au agățat, but he rocks the party la fiecare apariție).

Bonus track: Atticus Ross' Passenger remix with visuals by Rupert Sanders from The Book of Eli Soundtrack

* (dovada):

Solara: You said you've been walking for thirty years, did you ever think you were lost?
Eli: I walk by faith not by sight.
Solara: What's that even mean?
Eli: It means you know something even if you don't know something.
Solara: That doesn't make any sense.
Eli: It doesn't have to make sense, it's fate, it's fate, draw from the strength within.
Solara: Is that from the book?
Eli: No! It's Johnny Cash live from Folsom Prison.