Sunt de-a dreptul înduioşători producătorii hollywoodieni în eforturile lor de a revitaliza romcom-ul, de a-i da lustru şi ştaif. Bine, ştim cu toţii că sunt nişte reguli de bază, ca în orice reţetă verificată, dar asta nu înseamnă că trebuie respectate cu habotnicie. Problema nu e că nu se vrea, ci că nu prea mai există fantezie pe segmentul ăsta, drept pentru care se aplică soluţii facile care, uneori, anihilează strădaniile actorilor de a scoate căruţa din mlaştină.Studiu mignon de caz: Una din cele mai simple metode de a aduce aer proaspăt într-o comedie romantică e s-o plantezi într-un decor bucolico-exotic, Irlanda, de exemplu. În raport cu americanii consumatori de comedii, Irlanda e un ţinut exotic, nu încape dubiu. Pentru culoare locală, se alege o aşezare semi-rurală, mustind de tradiţie şi patriarhal, de la carâmbul cizmei până la borul pălăriei, şi se brodează un story, cu cât mai şui, cu atât mai bine. Se mai aduc şi nişte actori cu cotă, însă nu e musai, dar e musai să fie localnici. Mulţi şi cu accent. Şi gata filmul! Nici nu prea mai contează ce se întâmplă, tot acolo se ajunge (iubire şi alte alea).
Aşa stau lucrurile şi cu acest Leap Year (dir. Anand Tucker/2010), la care m-am uitat strict pentru Amy Adams. She's so sweet, iar eu nu-i pot rezista, mai ales când se alintă the way she does.