Malick Essential (9) [Always the Sun (I)]

Screenshots from The Tree of Life (2011)

Berlin, Alexanderplatz: The Ride of the Red Cello

director of photography: moa

- all rights deserved -

„They don't have meetings about rainbows" (VI)

Screenshot from The Rainbow Thief (dir. Alejandro Jodorowsky)

Ok, e un pic tricky screenshot-ul ăsta, însă merge, având în vedere că e luat dintr-un film-truc(aj) făcut de un magician (din motive bizare, dar care nu mai miră pe nimeni, a abandonat regia odată cu acest film datat 1990). Sau dacă vreţi, cine altcineva ar fi avut curajul vecin cu miserupismul de a-i aduna laolaltă pe Christopher Lee, Omar Sharif şi Peter O'Toole (mai mereu rupt de beat la filmări) în ceea ce Alex de la Iglesia îşi va rupe mereu dinţii: comedia horror-absurdă? Şi apropo: personajul lui Omar Sharif e român şi se numeşte Dima!

„All good people read good books” (3)

Screenshot from A Single Man (dir. Tom Ford/2010)

La vida de los peces (mirabilele miraje)

E unul din ultimele sale filme. Şi a făcut multe, nene, să tot fie 106. E prolific chiar şi după dispariţie (s-a întâmplat anul trecut, în august), având două titluri în post-producţie. Trivia stuff: aţi auzit de Marcello Mazzarella? M-aş mira, deşi a avut ocazia să auziţi de el jucând un personaj ilustru: Marcel Proust. Nu s-a întâmplat, pentru că exerciţiul cinelivresc, neîndoielnic valoros, a fost accesibil mai degrabă cunoscătorilor decât publicului larg.

În caz că nu aţi sesizat deja, vorbesc de Raúl Ruiz, cineast chilian stabilit în Franţa pe care unii îl consideră egalul lui Godard în materie de subversivitate şi cinema de avangardă. N-am să cad în capcana de a vorbi despre filmele sale cele mai cunoscute sau snobate (Mistérios de Lisboa, de ex.), ci despre unul mai puţin cunoscut, pierdut oarecum în desişul prodigios al operei sale.

Ballet aquatique, căci la acesta mă refer, e un documentar pregătit pentru expoziţia Beaubourg: la dernière major! organizată la Centre Pompidou de Serge Bozon şi Pascale Bodet, în 2010 (un fel de omagiu excentric adus istoriei cinematografiei franceze). Are alonja şi alura unei glume, triste totuşi, pornită de la obsesia regizorului pentru peştii-fantomă (un concept extrem de personal, după cum se va vedea). O glumă un pic patafizică ce vorbeşte, în esenţă, despre moarte.

Aici, Ruiz s-a autodistribuit (alături de actorul său fetiş, Melvil Poupaud, pe care l-a crescut încă de la 7 ani, când l-a debutat în La ville des pirates) în rolul unui profesor ce derulează un microexperiment rugând mai multe persoane să numere peştii dintr-un acvariu. Unii văd cinci, alţii, şase, dar mereu rezultatul e diferit poate şi fiindcă - ipoteză de lucru - peştii sunt într-o continuă mişcare. Concluzia, o acrobaţie speculativă cu aer funambulesc, e că al şaselea peşte, care poate e, poate nu, nu se ştie exact, e peştele-fantomă ce rătăceşte din acvariu în acvariu.

Spirit ludic şi autoironic, Ruiz se compară, crepuscular, cu acest peşte capricios care câteodată refuză să se mai întoarcă, fie din frondă ontică, fie din resemnare. Şi mai adăugă că, deşi nu se mai filmase înainte, a descoperit, o dată cu acest joc, că are un cap ca de peşte.

Ballet aquatique e un film scurt (aproape o oră), foarte frumos şi foarte poetic, ce mi-a adus aminte de peştele negru al lui Cortazar din Rayuela şi de o altă istorisire cu peşti, e drept, ceva mai prostuţi, amintită în aceeaşi carte:

„Cine ştie - zise Maga -, mie mi se pare că peştii nu mai vor să iasă din acvariu, aproape niciodată nu ating sticla cu botul. Gregorovius se gândi că pe undeva Chestov vorbise de acvarii cu un perete mobil care la un moment dat se putea scoate fără ca peştele obişnuit cu vechiul spaţiu să se hotărască vreodată să treacă dincolo. Ajungeau până la un punct în apă, se întorceau şi o luau înapoi, fără să ştie că nu mai era nici un obstacol, că era de-ajuns să continue drept înainte... ”

Cvasimilitudini (XXXIII)**

Screenshot from Peeping Tom (dir. Michael Powell/1960)

Screenshot from Hugo (dir. Martin Scorsese/2011)

Berlin. Potsdamer Platz

Sau... pe-aici, cândva, trecea un zid. Dincolo de el, pământul nimănui. Pustiu de beton şi vegetaţie pitică în inima oraşului. Păzit cu puşca. De sus, dintr-un post de observaţie şi de jos, pedestru. De soldaţi, nu de arhitecţi. Ei au apărut mai târziu.

- decupaj foto by moa de pe unul din panourile cu Then & Now din Potsdamer Platz -

13 august 1961, ora 13.00 (aka Inception)

Frontiera ce separa formal Berlinul de Est de cel de Vest este împânzită pe toată lungimea (155 km) de tancuri, sârmă ghimpată şi trupeţi. În aceeaşi zi se închide şi Poarta Brandenburg. Practic, pe nepusă masă, un oraş era împărţit în două, despărţind arbitrar familii, prieteni, relaţii de-o zi sau de-o noapte. Din raţiuni defensive. Socialismul est-german trebuia apărat de ingerinţele imperialiştilor de orice tagmă. Încet, încet, spre consternarea calmă a vesticilor, zidul se lungea (106 kilometri în total), se înălţa (3,6 m) şi, evident, fortifica (302 miradoare). S-au adăugat pentru diversitate şi câteva puncte de trecere dintr-o parte în alta, militarizate, fireşte, între care faimosul Checkpoint Charlie. La doar câteva străzi distanţă de Potsdamer Platz.

15 august 1961, ora 16.00

One Giant Leap: Saving Private Schumann. Are noroc şi scapă. La fel ca alţi aproape 5.000 de cetăţeni care, în cei 28 de ani de zid, au reuşit să treacă. Pe jos, pe apă, săpând tuneluri. Alţii n-au izbândit. 150 de fugari au fost împuşcaţi. Ultimul, Chris Goeffroy, pe 5 februarie 1989. Viitorul era aproape. El n-avea de unde şti, însă!

- alt decupaj foto by moa, realizat în Museum Haus am Checkpoint Charlie
(Friedrichstrasse 43-45) -

P.S.: După prăbuşirea regimului Honecker, Conrad Schumann a încercat să se reîntoarcă acasă, printre ai săi. În Saxonia (Leutewitz, între Leipzig şi Dresda). N-a fost bine primit, ba dimpotrivă, s-au găsit destui care să-l hulească pentru fapta sa. Îl numeau dezertor. Trădător. Şi altele asemenea. Sărise din iadul comunist direct în iadul personal. N-a mai suportat şi s-a spânzurat (20 iunie 1998 sau după alte surse 21 iunie). În schimb, fotografia care i-a imortalizat gestul a devenit o imagine-icon a Războiului Rece iar autorul ei - Peter Leibing - celebru. Coincidenţă sau nu, la momentul astral al intersectării lor, ambii protagonişti aveau 19 ani.

9 noiembrie 1989 (sfârşitul)

Die Mauer fällt. Stück für Stück.

22 decembrie 1989

Poarta Brandenburg se redeschide. Paşnic, cu ceremonial, cu sobrietate prusacă. În aceeaşi zi, în Bucureşti, începe un măcel în urma căruia mor mai mulţi oameni decât numărul victimelor făcute de zid. La 23 de ani după, avem şi o lege a lustraţiei. Sau mai bine zis, o ilustraţie din care nu înţelegem nimic. „Desenul” e suprarealist într-un sens abnorm, are o pronunţată tuşă anacronică, însă verifică vorbele lui Orwell: „Who controls the past controls the future. Who controls the present controls the past”. De fapt, tot ce se desprinde din legea (i)lustraţiei e trecerea fără folos a timpului. Pe calendar sunt doar 23 de ani numai că, în realitate, retardul e mult mai mare: acestor 23 de ani li se adaugă secolele în care am pierdut vremea rafistolând formula mămăligii cu explozie întârziată. Neam de meşteri Manole cu handicap genetic insurmontabil.

director of photography: moa

- all rights deserved -

1 aprilie 2012

În clipa în care citiţi aceste însemnări, clădirea din faţa celei aflate în colţul din dreapta sus e drapată cu un mesh imens pe care scrie Esprit. Pe caldarăm, în piaţă, chiar langă gura de metou, trei fragmente dreptunghiulare stau mărturie că pe acolo, odinioară, (se) trecea un zid. Die Mauer. Esprit du temps…